Cu oarecare vreme inainte de a ajunge in Argentina am inceput sa recitesc Despre eroi si morminte, capodopera lui Ernesto Sábato, si sa-mi notez locurile cheie din roman, pentru a filma nu doar un Buenos Aires real, de azi si acum, ci si unul fantasmatic. Puhoiul de strazi si locuri din romanul lui Sábato nu m-a inhibat deloc, ci m-a familiarizat sonor cu orasul. Deci: parcul Lezama, strada Balcarce, parcul Colon, parcul Retiro, strada Garay, strada Isabel Catolica, strada Amiral Brown, bulevardul Pedro Mendoza, strada Belgrano, strada Pueyrredon, strada Leandro Alem, Piata 9 Mai, strada Callao, Piata Imaculatei Conceptii, Luna Park, bulevardul General Paz, strada Corrientes, strada Cangallo, Piata San Martin etc. Mi-am notat apoi tot soiul de posibile intrebari pentru intilnirea cu Sábato, singurul scriitor argentinian din cei patru „boxeri de categorie grea in proza“, cum sint ei numiti (este vorba despre Borges, Bioy Casares, Cortázar si Sábato insusi), care mai era in viata, aflindu-se el la virsta venerabila de 95 de ani.
Mai intii as fi vrut sa il intreb pe Sábato ce este aceea argentinitatea, tocmai fiindca in Despre eroi si morminte scriitorul incercase sa defineasca marele oras (care astazi are, spun unii, 13 milioane de locuitori, sau 17 milioane de locuitori, spun altii, daca numaram si cartierele de periferie), sintetizindu-l prin norii sai, statuile din parcul Lezama in amurg, strazile din cartierele de sud, acoperisurile caselor. Ce este aceea argentinitate? Pampa, gauchos, nostalgie, sentimentalism, violenta Juntelor militare din a doua jumatate a secolului al XX-lea? Apoi de ce Buenos Aires ar semana mai degraba cu Venetia (asa cum afirma Sábato in Despre eroi si morminte) decit cu New York-ul, daca metropola este nimic altceva decit un nou Babilon (de fapt, aceasta intrebare am si ajuns sa i-o pun lui Sábato in carne si oase, dar scriit
