Cuprinsi cind de mila, cind de sila, revoltati, resemnati sau doar apatici, gata sa-i iertam sau, dimpotriva, sa-i acuzam cu vehementa pe cei care, inainte de 1989, „au semnat pactul cu Diavolul“ si – din varii motive – nu au gasit pina acum forta interioara care sa-i impinga la confesiune publica, ne concentram atentia asupra persoanelor si pierdem din vedere dimensiunea absurd-malefica a unui sistem si a unei ideologii care, substituindu-se destinului, au contorsionat, cind nu au suprimat de-a dreptul vietile omenesti. Dupa mai bine de saptezeci de ani de suprematie in tarile din Europa Centrala si de Est si dupa alti saptesprezece ani de continua agonie, regimul politic totalitar, bazat pe o ideologie pretins umanista, precum cea comunista, isi dezvaluie o data in plus imensa capacitate de a produce inca efecte nefaste.
Dupa devastatoarea experienta a celor doua totalitarisme ale secolului al XX-lea persista, obsesiv, aceleasi intrebari: ce se intimpla cu oamenii in conditii de criza majora a societatii? Cum se poate ca natura umana sa fie pervertita, deformata, degradata pina-ntr-atit incit valorile morale fundamentale sa dispara, iar Raul – sub toate formele sale – sa triumfe in cel mai concret si definitiv mod cu putinta? Cum e posibil ca ratiunea sa se intunece pina-ntr-atit incit din „trestie ginditoare“, dubitativa si etica, prin definitie, fiinta umana sa devina instrument orb in slujba unui mecanism represiv, al carui unic scop este de a asigura perpetuarea unei Puteri discretionare si profund inumane?
Cite destine, tot atitea raspunsuri, mi s-ar putea replica. Ceea ce nu e, desigur, departe de adevar (iata inca un concept pe care regimurile totalitare l-au schimonosit pina la anulare).
Dar pina la reconstituirea „adevarului“, oricit de relativ si de „slab“ ar fi acesta in era postmoderna pe care o traim, avem nevoie sa s
