Dincolo de toate implicatiile ei particulare, individuale, ma intreb daca actuala „isterie nationala a dosarelor“ – cum a fost deja numita – nu este si urmarea unei razbunari a negurosului nostru trecut recent, o expresie concreta a ceea ce se ascunde in bine cunoscuta formula „intoarcerea refulatului“. Impresia mea e aceea ca in parcursul ei postdecembrist, Romania a mers inainte ca un tren cu usile uitate deschise (sau lasate inadins asa), fara grija de a-si selecta si evalua calatorii. Astazi putem constata ca unii dintre ei au calatorit cu bilete false, altii fara bilet, iar altii au schimbat vagoanele dupa bunul lor plac, indiferent de locul destinat, straini de orice constiinta a contraventiei, lipsiti de grija unor posibile amenzi. Important in aceasta discutie e aspectul moral al calatoriei, dar implicatiile lui politice sint la fel de grave.

Cum trenul nu mai poate fi intors inapoi si cum, de multe ori in ciuda unor adevaruri indubitabile despre ceea ce s-a intimplat – cunoscute deocamdata doar prin intermediul dosarelor administrate de CNSAS –, lucrurile continua sa se scalde in confuzie, o solutie pentru a intelege rosturile si scopurile purificarii morale la care asistam acum este revizitarea trecutului postcomunist.

Consideratiile care urmeaza – propuse revistei Observator cultural in citeva secvente succesive – sint o incercare de a redesena, intr-o viziune fara ambitii sociologice sau politologice, punctele nevralgice ale peisajului romanesc „postrevolutionar“ si relatia lor cu actuala stare de lucruri, in care problema dosarelor reprezinta doar suprafata unui fenomen de mari proportii, cu manifestari psihice, sociale, politice, culturale in sens larg, simptomatice pentru mentalitatea noastra identitara si metamorfozele ei de data recenta.

Imediat dupa decembrie 1989, societatea romaneasca a trecut printr-o adevarata