Cei care au bunăvoinţa de a urmări această rubrică vor fi constatat că nu m-am sustras actualităţii, de vreme ce am dedicat "dosariadei" un şir de articole. Observ că fenomenul se menţine în prim-plan, atît pentru că e haotic şi dubios instrumentalizat, cît şi pentru că tema adevărului ascuns rămîne - din decembrie ’89 pînă astăzi - principala noastră povară simbolică. În ceea ce priveşte dosarele clerului, părerile s-au împărţit mai ales pe chestiuni de metodă şi trepte de indignare. Avem excepţionaliştii, care susţin că Bisericii îi revine dreptul de a se judeca singură pentru păcatele unora dintre ierarhi, aşa cum avem maximaliştii, care cer incriminarea "verigilor slabe" ale clasei sacerdotale cu un plus de severitate, dat fiind că Dumnezeu însuşi aşteaptă mai mult de la preoţi decît din partea laicilor.

Nu ştiu dacă preconizata "comisie" sinodală - chemată să-şi sancţioneze propriii membri! - va produce rezultate convingătoare şi retrageri dictate de pocăinţa veritabilă. Istoria Bisericii a înregistrat cazuri de apostazie în vremuri de persecuţie (cînd cei "căzuţi" au fost iertaţi şi reprimiţi), dar nu şi cazuri în care urmaşii apostolilor ("pescari de oameni") s-au comportat ca nişte vînători de oameni. Haideţi totuşi să sperăm că, pe lîngă reacţia societăţii civile (care va cunoaşte oricum cuprinsul dosarelor), va fi pronunţat şi un verdict episcopal, de uz intern. Ce "încadrare" pretinde conduita unui păstor care, în loc să-şi pună sufletul pentru fiii săi duhovniceşti, în loc să plece pînă la marginea pămîntului pentru a regăsi "oaia" rătăcită, îşi mînă turma spre pierzanie?

Drama faustică scoasă acum din arhive pune în scenă păcatele limbii. După sfîntul apostol Iacob, limba - "lume a fărădelegii" - este un "rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte". Prin acuzaţia apriorică pe care o induce, delaţiunea încalcă una dintre porunci