E ţara toată-n sărbătoare! Francofonia azi ne asaltează! Francofonia străzi ea asfaltează! Ea dă spoială pe bulevarde! Ea pune semafoare, unde pe babă, de ani, o arde! Summit la nivel înalt ne trebuie ca să facem curat în lumea noastră mică. Ca pe vremea lui Ceauşescu. Doar că acum şpăgile merg repede-repede şi interesul să ne ascundem gunoiul sub preş este mare-mare, nimeni nu e meschin să cerceteze ce şi cum. Băi, francofoane, ai semafoare! Băi, francofoane, ai asfalt, mocofane! Cine pe cine trădează? Ăştia care pun asfaltul ne rad bunul-simţ, ne distrug inteligenţa, ung gemul de asfalt pentru străini, nu pentru noi. Noi pe noi nu ne respectăm. De ce să ne respectăm şefii? Priveşte zelul acestor rataţi ai vremurilor noastre, acestor inşi care nu fac decît la comandă, care aşteaptă să primească privirea globală a francofonului. Ce este acest asfaltator decît un ratat? Incapabil să prevadă, este terminat de moment. Iar la moment pune asfalt prost care se duce dracului după francofonie. Deci, munca e în zadar. Semaforul? S-au trezit bărbaţi nişte poliţişti, strategi de mare calibru, să pună semafoare în Piaţa Victoriei, unde omorai nervi şi plesneai sînge la venă că nu puteai trece nici cu moartea, iar poliţistul şi-o trăgea cu Volkswagenul din dotare, undeva la umbră. Nu, nu iubim nimic din ce înseamnă laba în România, de ce? Fiindcă o practicăm şi noi. Şi din cînd în cînd se răzbună pe noi. Altfel, dacă nu s-ar răzbuna, n-am avea de ce s-o privim cu ostilitate. Am iubi ce cunoaştem mai bine. Am iubi lumea de sub roţi. Aşa, ce să iubim? Lumea francofonă e lumea de negri cuceriţi de francezi cînd trebuie şi cum trebuie. Şi lumea asta de negri e civilizată că doar îşi dă seama ce nasol e să te întorci în copac cu maimuţele. Dar noi? Noi, stirpe şi nărav, ne e bine să fim necivilizaţi, imorali la trecerea unei babe pe zebră. Că noi nu avem unde ne întoarce, rămînem