Pe Gheorghe Ceauşescu (Ghighi, pentru prieteni) l-am cunoscut după 1990. La înfiinţarea Alianţei Civice, în conducerea căreia a fost propus, cineva i-a cerut să-şi schimbe numele. Amintirea suferinţelor îndurate sub dictatorul omonim era prea proaspătă. A refuzat cu demnitate. Numele său aparţinea unei familii vechi, înrudite cu altele care s-au impus în cultura şi viaţa politică românească. Iar Gheorghe Ceauşescu era deja cunoscut drept unul dintre specialiştii străluciţi în limbile clasice, latina şi greaca veche. Sub semnătura lui au apărut sute de traduceri şi articole din/despre autorii antichităţii, interpretări surprinzătoare, inedite. Ghighi era obsedat de Istorie, a cărei "poveste" o vedea ca o reluare continuă, în alte contexte, în alte vremi. Formula "cine nu-şi cunoaşte trecutul, este condamnat să îl repete", îi era extrem de familiară şi o aplica mereu în articolele sale politice, ce începeau - aproape întotdeauna - cu referiri la lumea politică a Romei antice pentru a ajunge la prezentul care, după el, n-a învăţat nimic. Cercetătorul avea o vastă cultură la care să facă apel, o curiozitate neînfrânată, ce-i permitea să găsească similitudinile, să-i prevadă finalităţile. "Anul î69" - anul unor mari tulburări ce au impus patru împăraţi în Roma -, subiectul tezei sale de doctorat, îi părea exemplar pentru situaţia României de după răsturnarea comunismului. îşi susţinea cu acribie tezele şi în faţa studenţilor săi (trecuse, între timp, din cercetare în învăţământ), totdeauna documentat, totdeauna doct fără a fi ostentativ. Sub zăpăceala lui proverbială se ascundea o minte analitică, superdotată pentru înţelegerea lumii contradictorii în care trăim şi avea păreri ferme despre cum (şi spre ce) ar trebui să evolueze societatea românească actuală, despre căile ei de vindecare a consecinţelor răului făcut de comunism. Poate şi din această cauză, după 1990, cerce