Privita in multidimensionalitatea conditiei sale, omenirea este nu numai singura specie pamanteasca raspandita la nivelul intregii planete, dar si cea care o marcheaza cel mai profund prin amprenta sa ecologica. Cu cel mult 7 milioane de ani de prezenta desprinsa de starea de animalitate si un Homo sapiens de numai 30.000 de ani, omenirea reprezinta temporal in istoria naturala a Terrei, de peste 9 miliarde de ani, o secventa minora si poate relativ modesta ca semnificatie. Gandind in termeni finiti, ea a aparut pe o anumita treapta a devenirii naturale si, tot asa, in mod inevitabil va disparea la un moment dat. De altfel, pana acum Terra a cunoscut numeroase valuri de disparitie masiva de specii, cu cauze mai mult sau mai putin cunoscute, dar niciodata o specie nu a contribuit determinant si constient la autodistrugerea sa precum cea umana. Acest punct final va fi insa mai apropiat sau mai indepartat dupa ritmul de acutizare a razboiului declarat dintre om si natura. Intr-adevar, cu circa 6,5 miliarde de indivizi in prezent si cu perspectiva unui spor demografic in proportie geometrica, specia umana a atins, prin amprenta sa ecologica, in multe privinte limitele suportabilitatii ecosistemului planetar. De aceea nu este lipsit de interes sa ne intrebam ce determina o asemenea involutie, daca ea poate fi stopata sau, cel putin, deznodamantul sau intr-un fel amanat. Mersul accelerat spre ruperea echilibrului ecologic fundamental este determinat mai ales de actualul model dominant de dezvoltare, mondializat, excesiv de productivist si consumatorist, in care totul devine marfa si pretuit monetar. Motorul progresului bazandu-se pe valorificarea resurselor naturale prin excelenta finite si ajunse la gradul ultim de raritate si vulnerabilitate, totul este apreciat in termeni si in raport cu acestea. Nu este, astfel, de mirare ca, de exemplu, Tom Friedman (in New York Times