Ca unul care am fumat şaizeci de ani, incluzând zilele nelucrătoare şi sărbătorile legale, simt o bucurie răutăcioasă la gândul că m-am lăsat la timp, înainte să înceapă marea persecuţie împotriva fumătorilor, acei incurabili vicioşi, paria ai societăţii ce înaintează în formaţie strânsă spre ţarcurile unde-şi vor sfârşi zilele între nori de fum şi maldăre de mucuri, tuşind, expectorând...

Un patron care refuză angajarea unui petent pe motive de culoare a pielii sau anumite preferinţe sexuale este numaidecât sancţionat, ruşinea prin care trece îl va urmări toată viaţa, va pierde licenţa odată cu obrazul. Dar dacă un fumător se prezintă, fie şi părinte de cinci copii înfometaţi, patronul e liber să-i arate uşa, cu încurajarea Consiliului Europei şi, fără dubiu, a oricărui om bine gânditor de pe ambele ţărmuri ale marilor oceane (Marea Neagră nu intră, deocamdată, la socoteală).

Amintiri duioase mă leagă, totuşi, de prima ţigaretă, precum şi de altele, nenumărabile, care i-au urmat de-a lungul unor decenii care au dat istoria peste cap. Pe cea dintâi, cu muştiucul aurit, dar conţinând ciocolată, mi-a pus-o între buze, pe la vreo cinci ani, tata, fotografia sepia, de epocă, ne înfăţişează pe ambii cu câte o ţigare (nu mai zic ţigaretă!) în gură, a lui autentică. Şi ce-a mai fumat! De vină a fost, bănuiesc, o genă fatidică, ereditatea. Bunicul meu patern, inginer naval transferat la Bucureşti ca şef al departamentului de tutunuri al Regiei monopolurilor, bărbat falnic care trecea de două ori Dunărea înot pe la Turnu Severin, fuma zilnic o sută de ţigări pe care le primea într-un pachet cerat, cu cele mai fine dintre cele mai fine. Tutunurile le sorta personal, călătorind întru aceasta în Macedonia. S-a stins din viaţă la 49 de ani - de inimă.

Tot atât fuma străbunicul meu patern, doctorul Mihai Millotianu, medicul primar al oraşului