Nevoile şi cheltuielile săracului nu sînt atît de mari ca la casa unui boier, dar ele există şi îl determină să se împrumute pentru a mai trece peste o iarnă, pentru a-şi mărita o fată, pentru a-şi îngropa un membru al familiei sau pur şi simplu pentru a mînca a doua zi. În sate şi tîrguri, în mahalale şi oraşe, dughenele cămătarilor sînt deschise oricui, iar săracul îşi pune amanet boarfele, petecul de pămînt, locul de sub casă, recolta neculesă încă, vinul din vie, viţelul din burta vacii, zapise fără acoperire. Deseori alişverişurile se dovedesc a fi un risc şi creditorul, chiar de ar tîrî prin judecăţi toţi clironomii, să nu aibă de unde îşi recupera banii. Ene vameşul moare la 1779, lăsîndu-şi soţia sub un munte de datorii. Nici nu se aşază bine pămîntul pe groapa răposatului că "datornicii" se reped ca uliii asupra văduvei cerînd împlinirea datoriilor, dar, surpriză, nimic de dat, nimic de vîndut, deci nimic de luat. Spăsiţi, se retrag. Singur, Stan vătaful merge pînă la Divan, insistînd pentru primirea celor 46 de taleri ce cu zapis îi împrumutase mortului cu un an în urmă. Maria văduva se apără, cu martori, că n-are de unde. Părintele vlădica Grevenos povesteşte că "mortu Ene, bărbatul pîrîtei, era foarte sărac, că în viaţă cît au trăit, trăia cu milă du pe la boieri şi la moartea lui, necum că i-au rămas nimic, ci încă cu milă l-au îngropat". Duhovnicul întăreşte zisele Prea Sfinţiei Sale adăugînd că "l-a ispovidit la moarte şi l-au întrebat că să arate cevaşi din avutul lui şi au zis că nu are ce arăta, fiindcă nimic nu rămîne, fără numai datorie multă iaste". Aşadar de unde nu este, nici dumnealui Stan nu poate cere mai mult.
Săracii mor înglodaţi în datorii, dar cu speranţa că urmaşii vor recupera tot ceea ce ei puseseră amanet pentru a mai supravieţui o zi, trec toate cele în diiată şi lasă cu limbă de moarte scoaterea acestora de pe la credit