Nu mă îndur să cobor dintre săgeţile şi suliţele dantelate ale Domului. Este ora binecuvântată când ziua încă nu s-a stins, păsările se strâng şi aşteaptă, prin curţi, pisicile se întind, femeilor li se îngustează ochii şi se prefac în pisici, când te gândeşti că, oriunde ai fi, ar fi mai bine să fii altundeva...

Şi exact în clipa aceea blîndă şi generoasă o presimţire a unui mârîit metalic s-a iscat, o vibraţie crescendo asvârlind nelinişte şi n-am fost în stare decât să ţip şi să fug. Peste Milano se revărsau armonii de aramă aurită din sute de biserici.

Ajunsă la Hotel Margherita, adică "acasă" am avut o surpriză pe măsura după-amiezii: o notă telefonică de la "Corriere dela Sera" mă anunţa - "cu bucurie"- că voi fi aşteptată a doua zi, cu un telefon prealabil la nr. 654715.

Cu sufletul la gură şi cu inima în dinţi eram tocmai bună de poposit în 24, Viale Veneto, încă nu ştiam dacă interlocutorul meu va accepta ideea mea despre interviu, deloc convenţională.

M-a primit stând în pat. Ştiam că e bolnav, nu însă şi cât de bolnav. Domnul din faţa mea este mult mai interesant decât în fotografiile pe care le văzusem. Faţa lui e brăzdată, nu atât de vârstă cât de suferinţă.

- Ce-ar fi să schimbăm rolurile, vă iau eu un interviu, cum aţi ajuns la mine? Răsuflu uşurată, inima coboară căutându-şi locul, sufletul se strecoară şi el pe unde apucă, iar eu mă trezesc glumind:

- Cu răbdare şi cu grijă. Urăsc indiscreţia din interviuri, dar îmi place să cunosc oamenii.

Are puterea să se bucure când îi spun că e foarte cunoscut în România:

- Ah! filmul...

- Nu datorită filmului - care pe mine nu m-a încântat, nu avea farmecul, misterul, magia aşteptării din roman.

Ei, da, sunt "în vizită" la Dino Buzzati, care, Dumnezeu ştie de ce, a acceptat o scriitoare puţin cunoscută chiar şi în ţara ei şi căreia i-a căşunat... şi m-