Este bine stiuta observatia, atribuita unui mare pictor flamand, potrivit careia "rama face tabloul". Pictura din cuprinsul ancadramentului nu ar fi decat un accesoriu anecdotic. Cam asa pare sa fi gandit si Dorin Baba, un artist iesean aflat la prima lui expozitie personala intr-o galerie bucuresteana - Sala "Artis" din Complexul Teatrului National. Un eveniment insolit prin indrazneala de a deconventionaliza discursul pictural traditional, orientandu-l spre o functionalitate pregnant decorativa, subordonata unor rosturi ambientale prestabilite.
Privindu-i panourile, in general de dimensiuni medii si mari, atentia este captata de geometriile variabile ale constructiilor parietale, unele de o pretiozitate si o robustete a conceptiei si executiei ce pun in umbra compozitia picturala propriu- zisa. Imprevizibilitatea formelor expuse sporeste atractivitatea spectacolului vizual, in ansamblul lui. Fiecare lucrare este un alt univers plastic, desi artistul se doreste a fi ceea in substanta lui si este - un pictor. Numai ca "starea de necesitate", careia ii raspunde prin asemenea concepte plastice (in care pictura este doar o componenta), il impinge spre capcana perfectionismului artificios. Il exerseaza cu voluptate si uneori reuseste performanta unei adecvari a celor doua (sau mai multe) planuri ale "viziunii" sale plastice, asa cum ni se releva, chiar in expozitia de la "Artis", in lucrari precum cele intitulate: Dealuri; Porti; Dans (in ambele versiuni prezentate - o agreabila demonstratie de pictura "ton in ton"); Prapor si, mai cu seama, sofisticata constructie plastica Crocodil.
Numai ca prin supralicitarea efectelor truculente, artistul isi estompeaza propria filosofie picturala. Care, paradoxal, se lasa deslusita, cu conditia sa ai puterea de a face abstractie de retorismul scenografic pe care il cauta cu obstinatie si-l pune in opera cu scrupulozi
