Ar fi împlinit opt decenii de viaţă. Dacă soarta nu l-ar fi îndrumat, prea devreme, pe drumul veşniciei. Dacă i-ai fi cunoscut numai opera nu puteai să nu intuieşti că autorul este un mare om. Dacă ai fi cunoscut omul îţi dădeai seama că ai în faţă un artist dintre cei însemnaţi. Nu sunt numeroase situaţiile în care relaţia dintre operă şi artistul om, autorul muzicii, al paginilor de eseistică, de muzicologie, să fi fost atât de intim condiţionată ca în cazul lui Anatol Vieru.

L-am cunoscut în numeroase, în diferite prilejuri încă din anii '60, perioada importantelor sale afirmări în planul vieţii noastre muzicale. L-am reîntâlnit - de asemenea - mult mai târziu, inclusiv în ultimii ani de viaţă. Graţie, în mare parte, unor fireşti relaţii de apropiere inclusiv faţă de familia artistului.

Am fost uimit de dimensiunea impresionantă a deschiderii către - ceea ce se poate numi - sentimentul libertăţii interioare, aspect pe care îl puteai observa atunci când te aflai în preajmă-i, iar aceasta indiferent dacă este vorba de opera sau de persoana sa. Este, cred, sentimentul libertăţii intelectuale, al unui anume fel de a gândi indiferent de context, de a acţiona în muzică, de a comunica, de a penetra, de a umple spaţiul din jur.

Este natura unei comunicări cordiale pe care o intuiai pe deasupra discreţiei, pe deasupra distincţiei care rămân - ambele - date fundamentale ale omului care a fost Anatol Vieru. Avea darul de a comunica rostind vorbe puţine.

A fost şi a rămas tânăr indiferent de etapele pe care le-a parcurs, indiferent de experienţele în plan uman şi artistic prin care a trecut. Este prospeţimea adresării, este natura permanent imaginativă a spiritului, este deschiderea cvasiinterogativă a ingenuităţii cea care susţine actul acestei comunicării.

Astfel am înţeles-o pe fiica sa, pe pianista Lena Vier