Spre sfârşitul anului 2001 am cunoscut un poet arab. Trăia de multă vreme în Europa şi îşi luase un pseudonim mitologic flatant. Se afla, adesea, pe listele nominalizărilor la Premiul Nobel pentru literatură. Am citit câte ceva din poezia lui, în diferite traduceri, fireşte, şi mi s-a părut că scrie bine. Mi-a dăruit la un moment dat un poem în arabă, caligrafiat elegant cu cerneală neagră, pe un carton alb, ornat pe modelul colajelor avangardiste (avea obiceiul să lipească pietricele adunate de pe stradă şi bucăţi de stofă) şi a spus că fusese compus pentru mine. Nu a vrut cu nici un chip să-mi traducă poemul, învăluindu-l într-un mister cam inconfortabil. La rândul meu, i-am dat un poem de Gellu Naum, scris într-o limbă inexistentă şi intraductibilă, în cuneiformele visului. De altfel, poetul cu nume grecesc avea obiceiul să facă doamnelor din jur asemenea cadouri literare, al căror înţeles îl păstra întotdeauna pentru sine. Vorbea o franceză frumoasă, care-ţi gâdila plăcut urechile, la fel ca modul lui politicos, chiar galant, de a se adresa femeilor. Părea format pe tiparul omului de lume francez şi era, în plus, un ins liniştit, zâmbitor, discret. Aşa că, într-un mic Babel modern, alcătuit din tot felul de limbi ale pământului, mă reconforta să conversez cu el în limba lui Rimbaud. Până într-o zi când, la un pahar de vin roşu, poetul a mărturisit cât îi admiră pe "copiii" care şi-au dat viaţa, la 11 septembrie abia trecut, într-un gest de sacrificiu maxim pe care, orice s-ar spune, nu poţi să nu-l aplauzi, zicea interlocutorul meu. Şi-au dat totuşi viaţa, spunea el mereu, ca suprem argument al admiraţiei. Nu mai ţin minte ce am răspuns şi cu ce fraze am încercat să-l contrazic, dar de atunci m-am refugiat ca-ntr-un adăpost fortificat în alte limbi din jur, pe care, din fericire, poetul nu le vorbea. Lucrurile nu s-au încheiat însă aici. S-a organizat o seară de