Am în minte imaginea unui preot dintr-un mic orăşel de provincie, un om luminat, cu o alură demnă şi în acelaşi timp, mereu zîmbitor. Cu o pălărie cu boruri mari, la limita tradiţiei hainelor preoţeşti, cred, care-i dădea însă un aer aparte. Deşi în vîrstă, arăta încă foarte bine, cu o figură subţire şi deschisă. Vorbea de Dumnezeu cît se poate de firesc, fără a-şi muia vocea în tonuri orientale. Înainte de 1989 era urmărit de Securitate pentru că, în predici, făcea aluzii la adresa regimului comunist şi a lui Ceauşescu. El însuşi povestea cum odată, un ofiţer de Securitate a instalat în biserică un casetofon pus pe înregistrare, cu care spera să prindă pe bandă dovada unor spuse de-ale sale împotriva regimului. Preotul l-a văzut şi a aflat şi de casetofonul din priză. A scos din altar siguranţa corespunzătoare acelei prize, apoi a pre-dicat mai înverşunat ca niciodată, sugerînd credincioşilor că regimul care-i oprima şi conducătorii lui ar fi fost, de-a dreptul, de sorginte diavolească. Cu mare dezamăgire, securistul avea să constate la sfîrşit că nu s-a înregistrat nimic. Se întîmpla pe la sfîrşitul anilor ’70, cînd o asemenea joacă de-a şoarecele şi pisica era posibilă, dar riscantă. Acel preot a trecut cu umor, înţelepciune şi har preoţesc prin încercările la care l-au supus vremurile, devenind un exemplu pentru comunitatea lui. Şi ca el or fi fost mulţi alţii. Din păcate, nu toţi. Am auzit şi preoţi plini de admiraţie în faţa ideilor naţionaliste ale "mult iubitului conducător", cel care dădea ordin să le dărîme bisericile şi pentru a cărui activitate şi sănătate ei se rugau în faţa oamenilor adunaţi la slujbe. Alţii erau pur şi simplu oportunişti sau cu frica lui Ceauşescu. După Revoluţie s-au regăsit toate aceste categorii. Sînt în continuare mulţi preoţi luminaţi (la care s-au adăugat tineri şi cei care s-au eliberat de inhibiţiile din vechiul regim),