In toamna anului 1968, dupa ce sovieticii trecusera pe sub senilele tancurilor neastamparata Cehoslovacie, eu paseam in clasa intai, strain de indigestia ce cuprinsese brusc blocul socialist.

Tata-mare, fidel ascultator al postului de radio "Vocea Americii" si, in general, om cu dimensiunea istoriei, m-a oprit langa el, speriat de amploarea si eventualele consecinte ale evenimentelor pragheze. S-a intamplat astfel ca primul meu trimestru de elev sa-l traiesc in Islazul copilariei, acolo unde nu puteau ajunge proiectilele sau srapnelele vreunui razboi. In acel 15 septembrie de inceput, inundat de un soare molatic, aproape parguit, am parasit lumea jucariilor pentru a descifra taina cartii. Am pornit pe soseaua mare alaturi de mama-mare, femeie fara carte, dar de o bunatate neasemuita, intr-o adanca tacere. Mergeam cu grija, ca nu cumva sa-mi botesc pantofii noi si uniforma abia scoasa din cufar, atent la pietrele ascunse in musuroaiele de tarana. Mi s-a parut nesfarsit drumul pana la scoala din vale, cum ii ziceau islazenii, si singura legatura cu universul din jurul meu era mana aspra si calda a bunicii, a carei detasare neinteleasa ma nedumerea peste masura.

Am gasit o curte plina cu copii si parinti, o forfota pe care o intalnisem doar la balciul din Turnu, care tocmai isi sarbatorise temeiul, odata cu ispravirea verii. M-am lipit si mai mult de mama-mare si am asteptat, intre alti prichindei, ivirea invatatoarei. Ea trebuia sa fie zana facatoare de minuni din povestile ascultate la gradinita de peste drum. La un moment dat s-a asternut linistea si am avut senzatia ca aud toate inimile zvacnind, "jumatate fericite, jumatate ingrozite". "Vine!", a mai apucat sa strige o voce pitigaiata, si in fata noastra a aparut tovarasa invatatoare: senina si blanda, dar fara bagheta magica. Ne-a incolonat, doi cate doi, a rostit cateva cuvinte de bun-venit, pe ca