În numărul de săptămâna trecută, am schiţat câteva puncte de reper pentru înţelegerea atmosferei opresive impuse de puterea ocupantă în care au trebuit să se desfăşoare relaţiile culturale româno-franceze în nordul Franţei.

In sudul acesteia, cel puţin până la invadarea sa de către armata germană, după debarcarea Aliaţilor în nordul Africii, a existat - în pofida guvernelor colaboraţioniste - ceva mai multă libertate de mişcare pentru Legaţia română de la Vichy şi, în consecinţă, şi pentru Secretarii ei culturali, printre care s-a numărat şi Eugen Ionescu. Despre care, într-o notă aflată în Arhiva M.A.E. (Secţia documente diplomatice), ni se spune:

"A început cariera în calitate de ataşat de presă. în mai puţin de un an este promovat, în aprilie 1943 devine Secretar cultural. După un transfer de câteva luni la Marsilia - între decembrie 1942 şi începutul lui 1943, posterior deci invadării de către germani a zonei neocupate, apoi în iunie 1944 secretar principal".

Chiar dacă această "caracterizare" ne poate stârni astăzi uşoare zâmbete pentru modul cum e formulată, ea este, totuşi, mai exactă decât felul cum a înţeles s-o facă d-na Alexandra Laignel-Lavastine, care a crezut că trebuia să-şi încredinţeze cititorii îndeosebi despre:

"Duplicitatea în care viitorul dramaturg evoluează în cursul anilor 1942-1943", ceea ce explica "decalajul pe care-l face în corespondenţa sa şi imaginea funcţionarului conştiincios care, fără exces de zel, se supune până la urmă regulilor minimale pe care le impune menţinerea sa în funcţie" (Alexandra Laignel-Lavastine - Cioran, Eliade, Ionescu, Uitarea fascismului, Ed. Est, p. 420).

Intelectual cu convingeri democratice, adversar deopotrivă al regimului patronat la noi de Ion Antonescu, ca şi al celui personificat în sudul Franţei de Pierre Laval şi comparşii lui, Eugen Iones