Am trăit ziua de 11 septembrie 2001 cu cea mai sublimă încrîncenare din decembrie â89 încoace. Dacă în Bucureşti credeam că văd naşterea unui lumi noi, imaculată şi populată de îngeri cumsecade, prăbuşirea Gemenilor mi-a părut o pogorîre în bezna Evului Mediu. Dar ce metafore mai au suflu în faţa emoţiei fotografice absolute? Am pe retină corpul care sfîşia vertical aerul, paralel cu clădirea ce avea să se aştearnă, giulgiu de cioburi, azbest şi praf, peste întîlnirea lui cu graţia eternă. (Pe locul doi e chinezul care, cu bidineaua lui, ţine în loc coloana de tancuri din Tien An Men.) S-a dovedit apoi că noua lume era departe de a fi imaculată, iar îngerii aveau feţele murdare. Nici comparaţia cu Evul Mediu nu era chiar fericită. (Englezii îi zic Dark Ages, ştiu ei ceva!) Au rămas doar metafora războaielor Crucii contra Semilunei şi gustul de cenuşă care confirmă victoria lui Samuel H. asupra lui Francis F.
Da, mă tem de septembrie! În zilele acestei luni înşelătoare au dispărut ba Mao (uitat la putere), ba Hruşciov (gonit la ţară). La 20 de ani diferenţă între ei, preşedinţii americani McKinley şi Garfield au fost împuşcaţi. La fel, chilianul Allende. Lui Hammarsjöld, secretarul general ONU, i-a căzut avionul (ca lui Grigore Preoteasa). Într-alt septembrie a fost strangulată zglobia Isadora de propriu-i văl şi tot atunci au lăsat condeiul Rebreanu şi Samuel Butler. O cunoscută boală profesională i-a eliminat pe Jimi Hendrix şi John Bonham. Pe 1 septembrie 1939, Hitler a invadat Polonia. Stalin a făcut la fel după 16 zile. În â72 gruparea teroristă palestiniană Septembrie Negru a executat la München olimpicii Israelului. Iar pe 30 septembrie 1955, actorul James Dean, mare amator de curse, s-a zdrobit pe admirabilele şosele ale Californiei.
Septembrie îşi pune sigiliul negru şi pe drumurile deloc onorabile ale României. Nu doar în general, dovad
