Generatia '70 continua sa fie umbrita, daca nu chiar strivita, de blocurile compacte ale neomodernismului "saizecist" si ale postmodernismului "optzecist". Cei mai importanti poeti care au debutat la inceputul deceniului opt, Emil Brumaru, Mircea Dinescu si Dorin Tudoran, sunt tot atatea voci distincte, inconfundabile si elemente disidente de la modelul predominant: metaforizant, calofil si uscat-cerebral.
Cu exceptia lui Ion Mircea, a carui poezie isi traieste astazi o a doua tinerete, "pilonii" generatiei, reprezentantii ei autorizati, au ajuns la un discurs liric inertial, glosand fara har in marginea experientelor de altadata.
Un exemplu trist, dar elocvent pentru uzura scriitorilor care ajung sa-si supravietuiasca, este Dinu Flamand. Frigul intermediar*, volum cu trei sectiuni (din patru) de versuri inedite, reprezinta un esec dureros. In paginile lui pot fi consemnate numeroase decese (strofe nefericite, aproape hilare, si poezii intregi nascute moarte), care nu se datoreaza insa unei pase ori unei crize creatoare, ci unei derive artistice in toata puterea cuvantului.
Dinu Flamand este nu numai un poet ce retinuse, pe vremuri, atentia criticii, ci si un fin comentator literar si un bun traducator. Practica poeziei o dubleaza printr-o reflectie asupra ei si printr-o deschidere catre alte universuri fictionale, asemeni lui Stefan Aug. Doinas, chiar daca fara anvergura si profunzimea acestuia. Mai curand o cultura decat o natura poetica, autorul cauta simboluri si referinte livresti, un ton inalt, un anumit ceremonial al textului, o exprimare elevata. El nutreste, probabil, convingerea ca Poezia (cu majuscula) se face din metalele cele mai nobile, iar nu din materii si materiale umile. In mod frecvent, in Frigul intermediar, versurile sunt stricate de o ambitie filozofanta, in siajul minunatelor elegii abstracte ale lui Nichita Stanescu. Numai ca
