- de la născocire la crimă -
Cînd minciuna e bărbat şi iscă marile nenorociri, e un domn serios, înveşmîntat adesea în uniformă, poate cu drapelul naţional în mînă sau cu o carte sfîntă la subţioară. Cînd e femeie, e o damă bine. Calcă uşor, pe glezne gingaşe, pe talpă de pantofi cu toc, de firmă, e bine îmbrăcată, împopoţonată şi perfect fardată. Doar cînd o pui sub duş ca s-o speli bine şi descoperi cît de abject arată fără perucă, fără ochelari, haine de lux şi fără mască, ai şansa de a realiza ce-i poate pielea. Iar picioarele nu-i sînt atît de scurte cum se spune. Altfel n-ar cere, mincinoşi profesionişti, îmbătrîniţi în răul securist, demisia unui preşedinte sub care pentru prima dată s-a trecut serios la deconspirarea maşinăriei represive comuniste.
Că minciuna are multe feţe nu e de mirare. Sînt tot atîtea cîte măşti de oameni buni există. Scornind o variantă proprie a mitului nietzschean al supraomului, nazismul calificase poporul, care-i dăduse omenirii pe Albert Einstein sau pe Sigmund Freud, drept adunătură de neoameni şi "dăunători". Funesta născocire şi altele asemenea aveau să ducă la un genocid considerat drept cea mai gravă cezură a civilizaţiei, care n-a ocolit nici România. La securiştii din epoca lui Stalin, Gulagul era justificat de plăsmuirea, potrivit căreia partidul comunist, purtînd chipul paşnic al tătucii, ar fi fost, chipurile, infailibil. Zeci de milioane aveau să-şi piardă viaţa doar pentru că oamenii n-au dibuit la timp minciuna.
La securiştii ceauşişti şi turnătorii sau ciracii lor ideologici (de felul unor Merce, Pleşiţă sau Vlad, al Voiculeştilor şi altor Barbu şi Vadim) se vehiculau şi alte cîteva pretexte din arsenalul "naţional". Asasinarea de nevinovaţi ca Gheorghe Babu Ursu n-a fost niciodată motivată oficial, nici măcar recunoscută de autorii lor morali. Timpurile se schimbaseră, iar crima nu mai putea fi
