Imediat după meciul egal cu naţionala Bulgariei, pe care l-am resimţit ca pe o înfrîngere, poate şi pentru că am condus cu 2 - 0 pînă în minutul 81, am fost foarte supărat, nervos. Noaptea n-am dormit bine, iar a doua zi starea proastă s-a prelungit. Nu m-a mulţumit motivul că rezultatul slab periclitează calificarea. Am simţit că este şi altceva, mult mai important. În cele din urmă, m-am oprit la ideea că echipa naţională îmi pune în faţă o oglindă în care trebuie să văd mentalitatea noastră de învinşi.
De aceea, motivele invocate de jucători, responsabilii FRF etc. mi s-au părut nesatisfăcătoare. Nici acuzarea arbitrului că a acordat o lovitură liberă gratuită adversarilor, nici invocarea ghinionului, greşelilor individuale sau a lipsei de concentrare nu m-au mulţumit, deşi fiecare dintre explicaţii are partea ei de adevăr. Faptul că am primit cu uşurinţă şi al doilea gol şi că n-am putut, în ultimele 10 minute, să întoarcem rezultatul în favoarea noastră, aşa cum au reuşit danezii în calificarea trecută egalîndu-ne în ultimul minut de joc, are nevoie de alte cauze. Neputinţa paralizantă de a menţine avantajul şi de a cîştiga meciul pot proveni, în circumstanţe atît de favorabile, doar din mentalitatea de învinşi ascunsă în sufletul jucătorilor şi, poate, în sufletul nostru, al românilor.
Cum nimeni nu vrea să fie un loser este de presupus că acela care are totuşi mentalitate de învins nu va fi de acord cu ea, o va reprima şi va încerca să se comporte ca un învingător. Dacă un stimul intern sau extern o reactivează, ea va începe să-şi croiască drum spre conştiinţă. Nu ar fi exclus ca începutul mai slab al tricolorilor să fi fost provocat de războiul psihologic iniţiat de bulgari, ceea ce va fi pus în mişcare mentalitatea noastră de învinşi. Apoi, pînă în minutul 80, a predominat mentalitatea de învingător, care a dus la cele două splendide goluri
