Exista doua lucruri in Bucuresti care ma umplu de groaza. Nu sunt soferii, desi din zi in zi mi se pare ca traficul se umple de tot mai multi obsedati, kamikaze, teroristi si alte creaturi care probabil ca se trezesc in fiecare dimineata si isi jura ca va fi ultima zi din viata lor (si a altora).
Nu mi-e teama nici de craterele din strazi, pentru ca ma calmeaza gandul ca, daca o sa cad intr-o groapa adanca, o sa ies la suprafata prin Australia sau Noua Zeelanda, ceea ce nu m-ar deranja.
Nu ma sperie nici bucurestenii cu multe carate pe falange, multe masini in curte si multe cuvinte plastice in gura, pentru ca stiu ca, de fapt, in spatele tuturor aerelor se ascunde un imens complex de inferioritate si o viata cumplit de plicticoasa - ce folos ca ai bani daca nu te duce capul decat sa iti "faci concediul" la un hotel de super fite de pe litoral, unde o bere costa cat un bilet pe o zi pentru tot Luvrul? Sau daca toate milioanele nu sunt bune decat ca sa cumpere haine pe care scrie cu litere imense marca producatoare?
In cazul meu, primul lucru care ma sperie in Bucuresti sunt oamenii care merg la cumparaturi. N-ar trebui sa fie asa, pentru ca, vorba ceea, sunt veterana cu experienta - doar am supravietuit catorva lupte corp la corp cu hoarde de femei innebunite de reducerile la haine de prin strainatati.
Pe atunci, vazand occidentalele foarte bine hranite care isi smulgeau una alteia cate o bluza sau un pantof, in vreme ce vanzatoarele isi frangeau neputincioase mainile sau aratau ca si cum si-ar dori un Kalasnikov, m-am gandit ca am vazut cea mai cumplita latura a consumerismului si ca mai rau de atat nu se poate.
Cata naivitate... Adevaratul test al andurantei si al capacitatilor de supravietuire are loc intr-un hipermarket din Bucuresti. Vene pulsand, fete congestionate, injurii, oameni care mai au putin si se omoara cu cutiile de conse
