* Alexandru Muşina, Supravieţuirea prin ficţiune, Editura Aula, 2005. Printre regulile "de aur" ale cronicii literare, orice cronicar-aspirant a auzit măcar în treacăt sfatul de a nu scrie despre literatura străină. Adevărata cronică "de autoritate" se face - după una dintre cele mai puţin analizate leme ale cronicărelii - la cartea autohtonă. Restul e apanajul comparatiştilor, al specialiştilor în literatură universală sau al diletanţilor (în sens etimologic) entuziaşti. Acesta este primul şi cel mai important poncif pe care Alexandru Muşina - binecunoscutul poet, critic şi editor, mentorul sau măcar antrenorul cultural al "grupului de la Braşov" - îl pune în discuţie adunînd în acelaşi volum cîteva articole din anii ’80, în majoritate cronici la traduceri. Nu însă orice traduceri, ci adevărate evenimente care au modificat, prin introducerea în circuitul românesc, percepţia asupra literaturii şi chiar gustul literar. Căci pentru Muşina - polemist radical cu orice tradiţie sau actualitate de-a gata, "vînător", cum se numeşte undeva - traducţiile fac o literatură şi încă une vie, deschisă şi esenţial interogativă faţă de propriile-i scopuri şi mecanisme retorice. Pentru critic (dar şi pentru poetul foarte special, mult mai conectat la "limbajul total") a fi atent doar la propriul ţarc literar nu înseamnă altceva decît o excludere arbitrară, care falsifică fatalmente lucrurile: "ceea ce numim obişnuit literatură română nu ar fi... decît o parte a tradiţiei literare româneşti, cealaltă parte constituind-o tocmai traducţiile în limba română, literatura care nu a fost scrisă în limba română, dar a devenit, prin traducere, şi a limbii române".

Exerciţiul de reducere la absurd pe care îl face Muşina în plin comunism, de a-şi imagina ce s-ar întîmpla într-o literatură care ar renunţa brusc la traduceri, era atunci, mult mai puţin hazardat decît ne-am putea imag