Tot acest ceremonial al eroizarii creatiei nu este sustinut de versurile propriu-zise, caracterizate printr-un declarativism stangaci.
Anca Pedvis are o admiratoare: Anca Pedvis. Intr-o autobiografie inserata la sfarsitul unui volum de versuri cu un titlu chinuit-ingenios, Propilog (prefata de Eugen Negrici, Bucuresti, Ed. Ideea Europeana, 2006), poeta vorbeste despre sine cu evlavie, ca despre un personaj mitologic. De fapt, ca despre doua personaje mitologice, intrucat autoarea straniei postfete se prezinta atat in ipostaza de poeta (Anca Pedvis), cat si in aceea de pictorita (Anca Pedvisocar):
"Anca Pedvis si Anca Pedvisocar imparteau multe lucruri: acelasi acoperis, acelasi pat, aceeasi farfurie, acelasi pahar, aceiasi parinti, aceleasi rude, aceiasi prieteni, acelasi trup. Dar fiindca una desena, iar alta scria, abia daca se cunosteau. De fapt, ele locuiau in zone diferite ale aceluiasi suflet. Anca Pedvis era mai sofisticata, mai complicata, mai indecisa."
Induiosata pana la lacrimi de povestea propriei ei vieti, poeta dramatizeaza, intr-un stil grandilocvent, momentul in care, stabilita la New York, s-a ocupat exclusiv de design, renuntand temporar la poezie:
"In vremea asta Anca Pedvis hiberneaza. Bucata de suflet pe care locuieste ea este acoperita de o calota de gheata arctica. De fapt, Anca Pedvisocar o socoteste pe Anca Pedvis decedata. N-o plange, dar undeva, in adanc, se simte amputata, deposedata de o substantiala parte de suflet si identitate.
Apoi, intr-o noapte a anului 1992, calota de gheata se crapa, bucati intregi se desprind si, de dedesubt, poezia tasneste ca un jet de titei. Jetul e amestecat cu noroi, cu moloz, cu oase si cataroaie. Dar e titei." etc.
Tot acest ceremonial al eroizarii creatiei nu este sustinut de versurile propriu-zise, caracterizate printr-un declarativism stangaci si printr-o lipsa de
