Roman eseistic sau eseu romanesc (ceea ce e aproape totuna) sunt evadările posibile ale unui scriitor obişnuit cu spectacolul ideilor, cum e Octavian Paler. Pentru a-şi desfăşura "mitologiile subiective" sau "polemicile cordiale" într-un roman, scriitorul are nevoie de o recuzită esenţializată, nu de o societate colcăitoare în fenomene şi specimene umane. Pitorescul moravurilor şi sociografia balzaciană a caracterelor sunt excluse ca variante de lucru. În loc de un oraş al tuturor tentaţiilor ajunge o gară părăsită. Ca personaje, sunt suficiente un bărbat şi o femeie, ca la începutul lumii, imaginaţi nu în rai, ci într-un fel de pustiu, în care timpul nu contează, ci numai confruntarea cu răul din om sau dintr-o societate refuzată şi abandonată. În loc de complicaţii ale intrigii şi de ramificaţii ale intereselor sociale, ajunge o aşteptare vagă a ceva indefinit, care să fie tema esenţială a romanului. Situaţia epică e minimală, ca să nu zic minimalistă, ca în Aşteptându-l pe Godot. Un bărbat şi o femeie, fără vreo relaţie sentimentală între ei, aflaţi într-o gară pustie, fără trenuri şi fără călători, undeva într-un deşert, la capătul lumii, povestesc ce i-a adus aici. De la aceste premise se construieşte romanul Viaţa pe un peron (ed. I, 1981; ed. II, 1991; ed. III, 2005). Cele două personaje nu au biografii în accepţie tradiţională, pe care să le rememoreze, cum ne-am aştepta. Ele sunt rezumatul a ceea ce gândesc. Prin urmare, meditaţia sfârşeşte în eseu. Rezultatul e un roman abstract-filosofic, nu concret-social. Îmbină tematic un proces kafkian al condiţiei umane cu absurdul beckettian al unei aşteptări fără sens.

Naratorul, fost profesor de istorie, ţine discursuri despre sine, face pledoarii şi rechizitorii, îşi explică şi îşi detaliază un mod de a gândi, se acuză şi se disculpă, pune mereu sub semnul întrebării adevărurile consacrate. Ca fost şa