Când am citit articolul "Frământările unui justiţiar", scris de criticul şi istoricul literar, Gabriel Dimisianu (R. l. nr. 27/7 iulie 2006), eram în vacanţă. Cădură mare! Inutilitatea unei polemici - cei doi parteneri parcă ar juca un meci de tenis fără minge şi fără rachetă - m-a determinat să nu răspund şi să renunţ la "dreptul la replică". După ce m-am întors la Bucureşti şi în timp ce pregăteam bagajele pentru plecarea la Paris, am zărit articolul cu pricina pe care notasem o listă cu ironii, invective şi comparaţii "măgulitoare" cu persoane compromise. Am început să râd şi să mă distrez de torentul acuzaţiilor şi imaginaţia persiflantă a autorului. în clipa aceea m-am hotărât să răspund din respect pentru cel pe care l-am citit cu interes (Lecturi libere, Opinii literare, Nouă prozatori în care era un articol "Dimensiunea etică - A. Buzura") şi din stimă pentru cititorii revistei România literară al cărei colaborator sunt (când nu am fost refuzat) încă de pe timpul "Gazetei literare", în care am debutat în 1969.

Nu este prima dată când constat că într-un articol de presă analiza riguroasă bazată pe argumente logice (demonstraţia raţională a probelor contrare) este înlocuită cu ironii, insulte şi în special attaque ad hominem. Scopul articolului nu este comentarea cu onestitate şi claritate a unui text, ci un pretext pentru un atac la persoană. Iată câteva exemple edificatoare din articolul "Frământările unui justiţiar" care îmi provoacă un zâmbet şi o bună dispoziţie pentru a continua acest articol: "B. Nedelcovici, însufleţit de fervori justiţiare", "necruţătorul chestor moral", "neîmplânzitul justiţiar", "febrele justiţiare de care se lasă agitat B. N.", "parcă ar vorbi Novicov sau Moraru", "sumbru, inchizitorial, inadecvat la spiritul propriu al artei, învălmăşeşte criteriile, confundă punctele de vedere într-un mod care l-ar fi pus pe gânduri p