În ciuda popularităţii de care se bucură instituţiile de cult la un popor nu tocmai dedat la cele sfinte, cum suntem noi, românii, n-am să cred vreodată că persistenţa Bisericii pe locuri atât de înalte în gustul public are vreo legătură cu imediata realitate. Cu minime excepţii, Biserica Ortodoxă Română a fost mereu un instrument al supuşeniei faţă de mai-marii zilei, lucrând mână în mână cu regimurile politice, oricare ar fi fost acelea. Nu pot să uit laudele şi rugăciunile adresate la slujbe de către preoţi în numele satanelor din conducerea PCR. Intrate în "fişa postului", astfel de incalificabile căderi din lumea puterii divine în a aceleia pământene spuneau totul despre subordonarea politică a clerului nostru.
Situaţia era cel puţin stranie. Prin aparatul său de propagandă, partidul ducea o luptă nemiloasă, pe faţă, împotriva bisericii, şi a efectului de "opiu" al religiei. În exact acelaşi timp, BOR se ploconea umil la picioarelor călăilor care-o decapitaseră şi-i rezervaseră rolul de perpetuu exemplu negativ, repartizându-i rolul de oaie neagră a societăţii. Dacă mă refer la generaţia mea, prea puţini dintre colegii şi prietenii mei făceau apel la serviciile religioase, chiar şi în cazul căsătoriei. Într-atât de degradat era rolul acesteia, încât exista certitudinea că după ce-ţi va fi pus pirostriile, preotul alerga imediat al "organ" şi te pâra. Probabil că lucrurile nu stăteau chiar atât de sinistru, dar asta era atmosfera în care am trăit şi pe care cuvioasele feţe bisericeşti nu făceau nici un efort s-o risipească.
După 1990, cu o sete de revanşă bine orchestrată, reprezentanţii clerului au năvălit în viaţa publică, sub forma inubliabilelor "soboare de preoţi", care nu scăpau nici un eveniment mai acătării pentru a-şi face simţită prezenţa. Apariţia repetată, până la saţietate, a noilor ideologi în sutane, a sfârşit prin a crea