Pana si titlul acestei noi orori semnate M. Night Shyamalan incita la nenumarate si deloc flatante jocuri de cuvinte: un film intrat la apa, naufragiu, apa de ploaie, etc. etc. Dar, oricat ne-am juca noi cu cuvintele, nimic nu compenseaza jocul pe care il face regizorul cu nervii nostri. Cate calamitati mai trebuie sa rabdam pentru un film bun? Nu ca The Sixth Sense ar fi fost perfect, dar macar avea portiuni in care era realmente atmosferic si infricosator. Supraevaluarea critica si, mai ales, incasarile fabuloase l-au transformat pe regizor, peste noapte, intr-un wonder kid. Ego-ul lui s-a gonflat intr-o asa masura, incat se repezea la beregata oricarui carcotas care ar fi indraznit sa scuipe pe piedestal. Si, voila, reputatia de geniu obraznic. In scurt timp, Shyamalan a devenit un individ cu un tupeu atat de nemasurat, care se autopromova atat de neobrazat, incat nimeni nu avea curajul sa-l refuze. Va mai amintiti de Michael Cimino? A facut fenomenalul Deer Hunter, care a lansat carierea lui Meryl Streep si a lui Christopher Walken. Faima si banii i s-au urcat repede la cap, totul culminand cu Heaven's Gate, un film atat de pretentios si de catastrofal de scump, incat a distrus studioul care l-a produs.

Shyamalan pare a reedita destinul lui Cimino: atunci cand, dupa n-spe flop-uri consecutive, s-a dus cu scenariul peliculei de fata la Disney, producatoarea a raspuns, timorata, ca nu intelege nimic. Night a iesit ca un taifun, a amenintat cu procesul si cu o carte revelatoare si s-a mutat cu arme si bagaje la Warner, cei care, potrivit lui, stiu sa protejeze interesele creatoare ale unui geniu autointronat. Ei bine, Lady in The Water a aparut in dispretul si criticii si a publicului. Sarmana producatoare nu intelesese nu pentru ca era un rechin spalat pe creier, ci pentru ca nu era nimic de inteles.

Cazut in grandomanie si autoamagire, Shyamalan se