După-amiaza de sîmbătă (Editura Cartea Românească, ediţia a treia, 2006) a lui Valeriu Cristea este una din minunăţiile literaturii române scrise "sub comunişti", da, sub o cenzură dură care, în 1988, nu prea a avut ce obiecta acestor frumuseţi pe cît de apolitice, pe atît de sfidătoare la adresa urîtului realist şi socialist. La prima suprafaţă, se poate spune că ceea ce autorul defineşte cu o perfidă candoare teoretică "roman" e o carte de amintiri ale criticului, de la originile sale pînă în prezentul anului 1988, tratate sub o evidentă, dar nemaiîntîlnită influenţă Creangă-Dostoievski. E, în adînc, mult mai mult. Scrisul lui Valeriu Cristea e de o intensitate emoţională ieşită din comun, din scheme şi definiţii. Nicolae Manolescu, încă de la prima ediţie a cărţii, nu se sfia să afirme că Valeriu Cristea este "un psiholog de o adîncime şi o forţă a observaţiei cărora le găsesc cu greu termen de comparaţie la cei mai de seamă romancieri actuali".

Ar fi prea banal, leneş de banal, să-l numesc pe Valeriu (niciodată nu ne-am spus pe numele mic şi ne-am vorbit doar cu "domnule"...) un critic-scriitor. Ce-i aia? El este unul din talentele cele mai apăsătoare ale conştiinţei noastre literare; avea talentul ochiului de a vedea dincolo de... Talentul inteligenţei artistice - altceva decît buna şi sănătoasa inteligenţă. Talentul de a simţi şi a complica la maximum, dar necesar, fermecător, vibrant. Muzical, fraza sa are acel vibrato decisiv între violonişti, vibraţia unui patetism lucid, brav şi ultimativ, pe care îl poseda la noi numai Lucian Raicu. Cum observa odată Proust, ne dăm seama tîrziu că toate calităţile unui mare scriitor se numesc talent.

Valeriu aparţine "bătrînei noastre inimi literare", după o expresie a unui rus, Vladimir Makanin, pe care nu apucase să-l citească, să descopere în Underground-ul aceluia o formidabilă variantă a "două crime ş