Pe 14 septembrie, Horia Bernea ar fi împlinit 68 de ani. În loc să-i sărbătorim, aşa cum s-ar fi cuvenit, aniversarea, peste numai două luni o să-i rememorăm dispariţia, de la care se împlinesc deja şase ani. Această dispariţie absurdă şi inconsolabilă, la nici şaizeci şi doi de ani, în plină forţă fizică şi morală, a întrerupt tragic şi abuziv o operă în curs de desfăşurare şi în amplu proces de reconstrucţie formală. Prezenţă copleşitoare în viaţa noastă publică din ultimile decenii, o vreme doar ca artist, iar, după 1990, şi ca un creator de opinie şi de instituţii, Horia Bernea a fost în măsură, prin atitudinea civică şi prin anvergura sa culturală, să-şi dobîndească un loc de neclintit în atît de versatila şi de capricioasa noastră contemporaneitate. Personalitatea lui de o mare complexitate, aşezată aparent pe un cîmp de paradoxuri, a reuşit să armonizeze elementele cele mai greu conciliabile şi să topească tot ceea ce, în alte cazuri, ar fi sfîşiat de la bun început orice tentaţie a întregului, într-un adevărat sistem viu, de o mare profunzime şi de o uimitoare coerenţă. Într-un mod inexplicabil pentru cei care caută explicaţii comode şi de-a dreptul stupefiant pentru cei care nu caută nici una, Horia Bernea era, şi continuă să rămînă, exponentul perfect al dualismului nostru fundamental, sinteza deplină a unei lumi polare pe care o geografie devenită istorie ne-a oferit-o cu multă generozitate. Natura lui frustă şi firea lui însetată de senzaţii proaspete şi de voluptăţi nemijlocite convieţuiau inseparabil cu un rafinament aristocratic şi cu o aspiraţie spirituală profundă, după cum memoria lui recuperatoare, interesul aproape organic pentru formele aşezate şi pentru spaţiul tradiţiei, în general, se împleteau profund cu o curiozitate de experimentator şi cu un spirit de avangardă. Ataşat valorilor creştine şi spiritului ortodoxiei, era un militant pentru reî