1970. România îşi trăieşte ultimele zile ale visului de liberalizare început la mijlocul anilor '60, al cărui apogeu a fost discursul rostit de tânărul Nicolae Ceauşescu, în august, 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia (mai puţin România). Faimosul turneu asiatic al urmaşului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu avusese încă loc, iar la revoluţia culturală nu se gândea nimeni.
În celălalt capăt al Europei, la Paris, lumea este în fierbere. Urmele baricadelor studenţeşti din timpul revoltei din mai 1968 se văd încă, Sartre, flancat de inevitabila Simone de Beauvoir, este un soi Che Guevara bătrânel şi cu ochelari, care, între două drumuri la Café de la Flore, este vedeta media şi eminenţa cenuşie a tuturor revoltelor anti-sistem. Raymond Aron îi dă, în "Le Figaro" replici de bun simţ în numele democraţiei de tip liberal, Roland Barthes şi grupul Tel Quel revoluţionează critica literară, Bernard-Henri Levy şi André Gluksman pun bazele noii filosofii, Malraux combină fineţea observaţiei cu grandoarea exprimării în comentariile sale din zona artelor plastice, Bernardo Bertolucci produce un imens scandal la lansarea filmului său Ultimul tangou la Paris. Ilie Năstase face furori la Roland Garros, iar cei trei români geniali, Ionesco, Eliade şi Cioran devin parte a culturii occidentale.
În acest context soseşte la Paris un (încă) tânăr profesor, Eugen Simion, trimis de statul român să predea, vreme de patru ani, la celebra Universitate Sorbona. În momentul sosirii în Capitala Franţei are 37 de ani. Este destul de tânăr pentru a primi cu inima şi cu mintea deschise ceea ce vede şi destul de matur pentru a observa lucrurile cu adevărat relevante. Pentru a înţelege sufletul Parisului, nu îşi refuză nici o experienţă. Străbate, pe ritmuri de Yves Montand marile bulevarde, dar şi străzile laterale, frec
