Romanii, generic vorbind, fiindca aici este vorba de conducatorii lor, au simtit mereu nevoia unor modele de urmat. De la Constitutia din 1866, ce prelua aproape integral elementele democratice ale Belgiei din acel timp, si pana la rolul posibil de jucat in cazul extinderii Uniunii Europene, tot timpul in Romania au fost studiate si comparate modele pentru atingerea bunastarii. Dar, asa cum moderna Constitutie din 1866 era exact ceea ce nu-i trebuia unui popor iesit din deceniile nedemocratice fanariote, nici celelalte modele nu au putut fi grefate pe sistemul nostru politico-economic. Mai intai a fost modelul chinezesc. Nu vorbim despre cel incercat de Ceausescu, prin care urmarea sa ne coboare la nivelul bicicletei intr-o dictatura de tip maoist, ci de ideea partidului unic, ce ar fi putut gestiona o economie de piata. Acest model, agreat de Iliescu la intoarcerea dintr-o vizita la Beijing, a fost pur si simplu blocat de pluralismul deja existent in Romania. O alta vizita a fostului presedinte Iliescu, de data aceasta in Suedia, a adus in discutie introducerea modelului social-democrat in societatea romaneasca. Numai ca, pentru Suedia, social-democratia era rezultatul celei mai rapide cresteri economice si de productivitate din lume si al unui nivel de taxare ridicat, care a situat-o, in anii '70, pe locul patru intre cele mai bogate state industrializate. Bunastarea societatii era dovada incontestabila a unor masuri de protectie sociala reale. La noi, insa, Puterea a mentinut conceptia etatista in mentalitatea societatii si a transformat aceasta protectie sociala intr-un scop in sine. Intr-un alt moment al tranzitiei noastre, ni s-a mai vorbit si de un exemplu polonez al reformelor. Dar daca administratia Kwasniewski de pe atunci reusise sa-si duca tara printre "premiantii Europei", aplicand intocmai recomandarile FMI, la noi lucrurile mergeau exact in directia