"Daca ar fi s-o iau de la capat, as alege din nou sa fiu mama, fie doar si pentru cinci ani"
Draga doamna Sanziana Pop,
Am stat indelung si am cugetat daca sa scriu aceasta scrisoare sau nu. Si am scris-o, in speranta ca ma voi intelege mai bine pe mine, dupa ce voi impartasi si altcuiva gandurile mele.
Am citit cu lacrimi in ochi, in nr. 729, raspunsul dvs. la scrisoarea intitulata "Am 34 de ani, dar nu ma simt pregatita sa fac un copil". Parca mi se adresa mie. In urma cu sase ani, eram in aceeasi dilema. Sa fac sau nu un copil? Nu-mi dorisem copii niciodata. Am avut frati mai mici si casa plina de nepoti, asa ca imi trecusera destui bebelusi prin brate. Si-apoi, voiam sa rezolv intai problemele materiale (care stiu acum ca erau minore), dar la vremea aceea aveau prioritate.
Din dragoste pentru sotul meu, care iubeste copiii la nebunie, m-am lasat dusa de val si "am aprins si eu in cer o stea".
La inceput, a parut o steluta fragila, dar apoi s-a dovedit a fi o stea puternica si stralucitoare. Din nefericire, pe 1 august, la inceputul postului Sf. Marii, steluta mea s-a desprins din cer.
Cinci ani din viata mea am fost mama. Pe care nu i-as da pentru nimic in lume. Nu stiu daca in acest timp l-am invatat pe copilul nostru cat ne-a invatat el pe noi, daca i-am oferit bucuria si lumina pe care el le-a lasat inzecite in urma lui.
Nu, nu sunt o mama exaltata, innebunita de moartea copilului ei. Sunt o femeie care sufera in tacere, alaturi de un sot albit, o femeie ce merge pe strada si inca, din instinct, intoarce capul sa vada unde a ramas Tudor. La priveghi, un var mi-a adus o poezie intitulata "Veste de la Tudorel": "Nu am plecat ca vrut-am eu/ Asa voit-a Dumnezeu./ In planul Sau, cu voia Sa./ Avea nevoie de o stea...".
Cand sunt singura, inca imi aud gandurile ca niste paianjeni fosnitori prin cap. Stiu ca durere
