"In dragoste, nu am nevoie de cantitate, prefer experientele in profunzime".
Tablou de familie
Bucurestiul fierbe. Vanzatorul de fructe din coltul strazii imi spune ca da, poetul s-a intors acasa. Din Germania, unde este profesor-asociat la Universitatea din Stuttgart. Imi arata cu degetul unde sta. Sun, usa mi se deschide, si in camera din dreptul intrarii, asezat pe podea, se afla un copil si un puzzle: Gabita Cartarescu. Trei ani, dolofan, in chilotei de bumbac, habar nu are cat de celebru e tatal sau, poetul si prozatorul. Stie doar ca e mereu ocupat, intelege ca eu am venit ca sa-l ocup si mai tare, tocmai cand credea ca o sa-l ajute la puzzle-ul cel complicat. Bosumflat, isi urmeaza tatal in birou si se ascunde in spatele scaunului, hotarat sa ramana acolo. Ioana Cartarescu, balaie si gratioasa, toata un zambet, aduce de la bucatarie doua pahare cu apa si-l ia pe Gabita, inainte de a inchide usa in urma lor. Mircea Cartarescu il priveste cu ochi umezi si vinovati. Copilul i se agata de gat si-i spune, apasandu-si nasucul de obraz: "Tati, te iubesc!". Doamne, unde am nimerit? Unde e scrumiera plina de tigarile noptii, paharul de absint, cearcanele de sub ochii umflati ai poetului nostambul, excitantele psihedelice, deranjul unei mansarde cu turnuri de manuscrise si carti? Dar iubirile inspiratoare? Ma intorc spre interlocutorul meu cu fata prelunga si smeada si il atac ca la scrima. "En garde!" Doar de asta am venit! Autorul unei carti de succes, numita De ce iubim femeile, nu poate fi doar un simplu sot si tatic. Trebuie sa existe, ascuns pe undeva, un secret.
Agonie si extaz
- Sa vorbim despre dragoste, d-le Cartarescu. Cartea dvs. "De ce iubim femeile" lasa sa se inteleaga ca avem a face cu un expert...
- La cincizeci de ani, dragostea este pentru mine un subiect incheiat!... Din punct de vedere al cautarilor.
