„Per aspera ad astra“ („Pe cai anevoioase catre stele“). Aceasta a fost deviza aleasa pentru diploma in care eram „pozati“ toti absolventii Liceului „Radu Negru“ din Fagaras, promotia 1945. Imi amintesc de ea fiindca in ziua când scriu acest comentariu (15 septembrie) ar trebui sa fie prima zi de scoala. Si zic „ar trebui sa fie“ cu o strângere de inima. Probabil, pentru orice copil, intâlnirea cu scoala e mai mult decât o simpla emotie. E un eveniment. La sapte ani, când am devenit elev al scolii primare dintr-un sat de la poalele Fagarasilor, stiam deja sa citesc si sa scriu. Aveam si „lecturi“. Citisem de vreo sapte ori Biblia, prima carte de mitologie care m-a pasionat, si chiar câteva romane politiste, intre care unul se chema „Omul din Maroc“, de Edgar Wallace. E adevarat, habar n-aveam cam pe unde se afla in lume Marocul, dar ce conta? Totusi, prima zi in care tatal meu m-a dus la scoala mi s-a fixat in memorie cu toate detaliile care compun un moment capital. Revad si cerul din acea zi, acoperit pe jumatate de nori din care se scutura o ploaie vaga, si baltoacele de pe ulita. Pe vremea aceea scoala era, alaturi de biserica, institutia cea mai respectata in sat. Invatatorii faceau parte din elita satului, iar oamenii cu carte se bucurau de un prestigiu pe care nimeni nu-l punea in discutie. Conform unor date din anii 1939-1940, salariul unui invatator definitiv era de peste 4 mii de lei, iar al unui profesor de liceu era de aproape 9 mii. Daca luam in calcul ca, potrivit datelor din aceiasi ani, o pereche de boi valora 40 de lei, ne dam seama ca societatea din acea vreme avea alta atitudine fata de ceea ce intelegem prin notiunea de „dascal“. Si nu pot sa nu ma intreb. Oare un copil din Lisa, satul din care provin eu, are azi posibilitatea sa ajunga, asa cum am ajuns eu, la liceu si la Universitate? Categoric, raspunsul e negativ. Azi, scoala primara din Lisa