In urma cu 25 de ani, intr-o frumoasa zi de vara, fiul meu, copil pe atunci, a venit acasa de la pescuit, dar nu cu peste, ci cu o catelusa pe nume Berna.
La inceput nu am fost incantata, pentru ca locuiam in curte cu parintii mei si ei aveau o gradina plina de flori si legume, pe care o ingrijeau ca pe ochii din cap. Un caine, oricat de mic, ar fi insemnat o amenintare pentru munca lor. "Asta ne mai lipsea", a spus mama, dar in ochii fiului meu, deznadejdea era asa de mare, incat am tinut catelusa pe raspunderea mea. S-a adaptat repede, dar ca toti puii (avea 6 luni), era foarte dulce, dar si stricatoare. Papucii rosi, ca si gropile de sub gard, erau o bagatela fata de vita-de-vie in care facea prapad. Asta a pus capac. Ma certam mereu cu ai mei:"Uite ce-a facut cateaua ta. Da-o!". Pentru a restabili linistea, am dat-o. Dar nu ne-a rabdat sufletul si am fost cu fiul meu s-o vedem. Mai intai a plans, m-a certat, dupa aceea a mancat ce-i adusesem in cos. Nu stiu din ce cauza, timp de un an, a schimbat trei stapani, incat nu mai stiam unde s-o caut. Dar ne-a cautat ea. A venit dupa un an, exact de ziua tatei, de Sf. Gheorghe. El i-a deschis poarta. Ne-am bucurat cu totii, inclusiv parintii, care intre timp i-au dus dorul. De atunci, n-a mai suparat pe nimeni. Ne insotea in excursiile noastre, fugind pe langa biciclete kilometri intregi. Reveneam obositi acasa, cu Berna pe ghidon.
In iarna anului urmator, din cauza unui vaccin, a paralizat. Doctorul nu i-a dat vreo sansa. Totusi, ne-a sfatuit sa incercam un tratament injectabil si bucal. Am dus-o acasa si i-am facut loc in bucatarie, la cald. Era paralizata in intregime. Gura era inclestata, nu putea manca. Eu si fiul meu am ingrijit-o cu randul, 24 de ore din 24. O hraneam cu seringa in plica de la bot. Dupa o luna, a inceput sa-si miste usor picioarele din fata. Intr-o zi, am luat-o in brate si am ies
