Traian Basescu ne-a obisnuit cu atitudini speciale, cu reactii exceptionale, cu speculatii nemaiintalnite. Am ajuns cu totii sa il analizam si sa il interpretam prin prisma unui exceptionalism personal care nu doar ca maguleste, dar si consolideaza imaginea politicianului aflat la Palatul Cotroceni. Acest exceptionalism ne face sa vedem scenarii in toate actiunile presedintelui, sa cautam tentatii totalitare in deciziile sale, sa avertizam pericole sau excese in comportamente acoperite de Constitutie. Nu sunt un fan al presedintelui Basescu. Cred insa ca are si el dreptul la o prezumtie de nevinovatie.
Aceasta prezumtie ma face sa incerc un exercitiu de imaginatie: cum ar fi sa interpretam actele presedintelui ca expresie a unui joc politic firesc, in care sa nu ne mai punem problema legalitatii sau legitimitatii, ci pur si simplu sa judecam deciziile sale prin prisma cauzelor lor? S-ar putea sa avem surpriza sa constatam ca Traian Basescu nu este presedintele pe care
ni-l imaginam in prezent. S-ar putea sa remarcam ca proactivitatea lui imagologica este efectul unei slabiciuni politice de care nu a dat dovada niciun presedinte pana acum. S-ar putea sa intelegem ca ofensivele prezidentiale nu sunt neaparat tentatii totalitare, ci pur si simplu incercari de a obtine, pe alte cai, rezultatele politice pe care altii, inaintea lui, le-au obtinut mai usor. Pentru a accepta acest exercitiu, va trebui sa tinem cont de o premisa fundamentala: rezultatele alegerilor din 2004 nu au multumit pe nimeni. Chiar daca a castigat alegerile, Traian Basescu nu are la dispozitie sprijin politic suficient pentru a-si desfasura activitatea in virtutea exemplelor care
l-au precedat (si ma refer aici in special la Ion Iliescu). Forta lui Ion Iliescu era calitatea de exponent al unui partid care castigase tot la momentul alegerilor si care nu avea nevoie de un alt sprij
