Recentele discutii despre „slabiciunile“ actorilor tineri (lipsa de pregatire vocala, incapacitatea de a se prezenta pe scena altfel decit civil, vaga adaptare a stilului de interpretare la cerintele textului, ca sa nu mai vorbim de vulgaritate si reprosata preferinta pentru piese cu continut agresiv verbal), comentate din nou cu prilejul Galei HOP de la Mangalia, ar trebui sa aduca, macar acum, o tema mult mai acuta in ce priveste noua generatie de interpreti.
Pentru ca, trebuie s-o recunoastem, actorii (mai ales cei tineri) intra in atentia criticilor... cam niciodata, cu exceptia HOP-ului, spre deosebire de colegii lor regizori, rasfatatii presei teatrale.
Conditia actorilor in Romania e, in ultimii ani, din ce in ce mai problematica – asta, cu toate ca, in realitate, ei sint cei care detin pozitia centrala in producerea actului scenic. Iar daca e vorba de actorii tineri, situatia e de-a dreptul critica. La Bucuresti, clasele de actorie sint supradimensionate (peste 40 de studenti), din stupide ratiuni birocratice (ministerul trateaza universitatile vocationale la fel ca pe cele teoretice, si le finanteaza pe cap de invatacel), iar in alte mari centre de invatamint superior artistic, cum sint Clujul sau Iasiul, absolventii au foarte putine posibilitati de a lucra (ajungind, in final, fie in Nationalele locale, fie... la Bucuresti). De mult prea multe ori, actorii in formare sint supusi unei rafinate forme de santaj: joaca in spectacole profesioniste fara sa fie platiti, in schimbul notelor la facultate, si, in general (chiar dupa ce si-au terminat studiile), sint o „masa de manevra“ usoara si ieftina, pentru ca 90% din ei sint suficient de disperati si dornici sa lucreze ca sa joace orice, oriunde, pentru oricine.
Sa zicem ca esti un proaspat actor cu diploma si vrei sa te afirmi (aka sa joci); singura cale sigura e fie sa fi lucrat
