Frivolitatea noastra balcanica se manifesta cel mai spumos in domeniul conversatiilor. Urechea poate auzi oriunde cum cuvintele tâsnesc printre dinti cu usurinta sâmburilor de lubenita scuipati de-un copil. Tacerea mai este apreciata doar in proverbe. Daca in tarile nordice momentul de tacere dinaintea unui raspuns este firesc, la noi doar o fractiune de liniste este interpretata rapid drept ezitare sau slabiciune. La ce e buna linistea? Multi ar raspunde ca linistea e facuta pentru cimitire, pentru surzi si pentru prosti. In tara noastra zgomotul e la putere, vacarmul si fanfara, salata de cuvinte fiind penajul lucitor al intelighentiei. Sâmbata trecuta, un domn de vârsta mijlocie mângâia tacut o chitara lânga scena festivalului timisorean Plai. Burtos si bosumflat, aprig nebarbierit si deja incaruntit, cel mai mare chitarist de jazz din lume traia o indigestie in mijlocul repetitiei pentru ceea ce era tiparit pe afise ca fiind concertul lui Al di Meola. Americanul cu sânge latin parea destul de obosit de o viata plina de turnee: Pavarotti, Chick Corea, Santana, Phill Collins, Jean Luc Ponty si multi altii au fost intotdeauna onorati sa-l aiba alaturi. Din fericire, la repetitie nu asistau mai mult de zece oameni, dintre care românii reprezentau mai putin de jumatate. Era deci liniste... linistea aceea care calmeaza si durerile de burta, dar si durerile de suflet. Maestrul a tacut o vreme, apoi... Apoi a venit noaptea concertului. Buluc mare de lume nu era doar la spectacolul cu manelisti, ci si la festivalul de jazz: universitari la pulover in carouri, rockeri ce apreciaza orice mare chitarist, ochelaristi, cameramani, cheliosi sfatosi, domnite firoscoase, netrebnici simpatici, berari si pierde-vara. Inchipuiti-va ce galagie poate produce o asa reuniune balcanica. Cumplita si crâncena aceasta adunare pentru vietuitoarele din padurea invecinata. Punctual si discret