Mihai Pelin, fost ziarist la Flacara inainte de 1989, a devenit in perioada postdecembrista unul dintre aparatorii cei mai infocati ai Securitatii ceausiste. Considerat de unii istoric al Securitatii, Mihai Pelin s-a preocupat doar de complicitatile unor intelectuali cu politia politica ceausista, fiind mai atras de cancanurile pe care le descopera in arhive decit de rolul malefic al institutiei pe care pretinde ca o studiaza.

Datele culese din dosarele Securitatii de Mihai Pelin sint luate pe nemestecate si considerate adevaruri, inainte de a fi verificate din surse paralele, ca si cum politia politica nu ar fi confectionat niciodata documente false, ca si cum cei care dadeau informatii nu minteau niciodata, ca si cum Securitatea ar fi oglinda nedeformata a celor intimplate in vietile romanilor inainte de 1989. Mihai Pelin nu se multumeste doar sa colporteze in carti notele descoperite prin arhivele Securitatii, ci face si judecati de valoare asupra intelectualilor despre care a avut ghinionul sa nu gaseasca mare lucru in dosarele pe care a avut privilegiul sa le vada. Ei sint niste „haimanale“ fara opera, niste „oportunisti“ ai fostului si actualului regim, care au avut indrazneala sa formeze „asa-numita societate civila“, de care Mihai Pelin este tot mai deranjat.

Misiunea lui este sa discrediteze elita democratica si sa apere colaborationismul gen Vadim Tudor. Mihai Pelin nu are nici un fel de masura atunci cind are tribuna publica: Ceausescu este comparat cu Maniu si Bratianu, iar elita culturala este ingramadita si dispretuita la pachet. Colaborationismul unora este prelungit la toti cei din jur: Plesu, Patapievici si Liiceanu sint vinovati pentru ca in Grupul pentru Dialog Social au fost descoperiti citiva fosti informatori, care n-au avut curajul sa se marturiseasca la vreme. Plesu, Patapievici si Liiceanu sint vinovati pentru ca SR