Teodor DUNA
catafazii
Editura Vinea, Bucuresti, 2005,
114 p.
Cu volumul catafazii (Editura Vinea, 2005), Teodor Duna se afla la al doilea sau volum de poezie (primul, trenul de treisunu februarie, Editura Vinea, 2002, a obtinut premiul „Mihai Eminescu“ pentru debut, in 2003). Din capul locului, putem observa ca Teodor Duna nu e un „douamiist“ mizerabilist, tentat de prozaismul biografic, in buna directie – viabila, de altfel, in continuare (vezi Dan Sociu) – postoptzecista, si nici un autofictionar exhibitionist (dar acesta e mai mult cazul tinerelor poete, precum Elena Vladareanu, Livia Rosca etc.). Teodor Duna scrie, ca si Dan Coman, o poezie neoexpresionista, metaforica si metafizica, aratind ca in poezie intoarcerea genurilor (neo)moderniste este posibila fara mari probleme, ba chiar indicata, ca si in moda... in acest moment, pe „piata literara“ a poeziei (tinere), primele doua directii indicate au o cotatie mai buna, o vizibilitate mai mare in „cercul“ de altfel destul de restrins al receptarii poetice.
- Explorare identitara
cu mijloace lingvistice
catafazii este, daca vreti, dincolo de metaforele „circulare“, repetitive, o poezie cu cheie. Cheia o primiti de la inceput, din mottoul paginii de garda (mai ales ca titlul cartii ne-ar trimite, altfel, imediat la un dictionar): „catafazie – tulburare a vorbirii care consta in repetarea mecanica a acelorasi enunturi sau cuvinte, marcata prin discontinuitate; apare ca efect al unor disfunctii mintale; vorbire interioara, independenta de gindire“. „Disfunctia mintala“ (undeva, poetul surprinde ecoul vocilor din jur: „de-atunci «lasa-l in pace, e un idiot»“), dereglarea limbajului (recte a limbajului cotidian, uzual: vezi, in carte, refrenul „tama-tama“) si a tuturor simturilor, vorba lui Rimbaud, exprima destul de clar o nostalgie dupa „limbajul secund“ al mode
