Imaginea cerşetorului clasic, omul sărman sau infirm, s-a schimbat în ultimii ani. Sunt atât de mulţi şi de variaţi oamenii care stau cu mâna întinsă implorând mila noastră, încât fac parte din cotidian.
O categorie este aceea a copiilor care se plimbă mucoşi şi murdari printre mesele teraselor, cu mâna jegoasă întinsă şi cu ochi soioşi imploratori. Dacă nu le dai ceva, de abia atunci deschid gura, însă doar pentru a te murdări cu singurele cuvinte pe care le-au învăţat acasă.
Altă categorie de cerşetori, mame tinere cu un prunc în braţe şi cu altul în pântec, este cea mai agasantă. Îţi cer în gura mare o mie de lei pentru a putea cumpăra pâine sau lapte pentru pruncul care suferă de foame. Stând în fund pe lângă clădiri sau plimbându-se încontinuu, te învăluie cu formule religioase din care afli că, dacă le dai lor, Dumnezeu te va ajuta. Dacă nu, nu. Unii trecători sperioşi, cu frica Domnului, bagă repede mâna în buzunar şi scot banii… fără urmă de compasiune. Doar cu teamă împletită cu furie.
Interesant de menţionat ar fi că numărul cerşetorilor a crescut proporţional cu numărul forţelor de ordine. Diferenţa o face doar vizibilitatea. În timp ce de primii te împiedici, pe cei care ar trebui să păstreze cel puţin centrul oraşului liber de practicanţii acestei “profesii” îi vezi doar atunci când cer actele celei mai noi şi mai inofensive categorii de cerşetori: pensionarii democraţiei originale. Discreţi, curaţi, cu ruşine, atunci când te apropii de ei, îşi spun necazul. Nici nu întind mâna, pentru că nu au această deprindere. Unii dintre ei au fost profesori, alţii au lucrat în comerţ, alţii au fost muncitori. Dar au muncit o viaţă. Necazul lor îl află alţi necăjiţi.
Trăim într-o societate cameleon. Asta e singura explicaţie a fenomenului cerşetoriei dincolo de barierele sociale. Sau nu? Ne facem că nu vedem, nu auzim şi nu ne interesează
