In primele luni ale lui ’90, prim-planul vietii publice era dominat de persoane si formatiuni politice de orientari diferite, unele aflate in totala opozitie, pe linii de start ireconciliabile. Politicienii reformati ai momentului (multi dintre ei fosti politruci), risipiti prin tot soiul de partide mai mici sau mai mari, incepeau sa invete arta discursului liber si a polemicii de idei si – in contextul confuz al momentului – pareau sa se descurce de minune, in ciuda prestatiilor lor pseudodemocratice cu iz pompieristic sau a insailarilor lingvistice aproximative, amintindu-l pe Caragiale.
Dar cine sa observe aceasta impostura? Noua limba politica de lemn n-avea inca un trecut. Reprezentantii partidelor istorice erau priviti chioris, si asta nu doar datorita faptului ca ei reinviau – in mintea unei populatii supuse zeci de ani la rind indoctrinarii comuniste – atit de nelinistitorul spectru al unei rapace „burghezo-mosierimi“ renascute din propria ei cenusa, ci si pentru ca programele lor politice si sociale de revenire la normalitate aveau un aer revolut, utopic, rupt de realitatea imediata.
Dincolo de eternele dezbateri si conflicte dintre actorii care-si imparteau provizoriu puterea si cei care doar aspirau la ea, prea putini au fost acei spectatori sociali care, in entuziasmul lor libertar, sa se impiedice de problema credibilitatii morale a celor ajunsi in fruntea bucatelor. Suspecti pareau sa fie tocmai vechii exponenti ai democratiei noastre interbelice. in acelasi timp, mult invocatul punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara a putut stirni mari pasiuni lustrative, dar asta nu inseamna ca el a reprezentat pentru toti aceia care l-au sustinut spontan, in numele bunului-simt moral, mai mult decit o frumoasa utopie. Un referendum pe aceasta tema ar fi fost categoric perdant, cum s-a si vazut imediat, cu ocazia primelor alegeri libere. int