Filmul demareaza greu. Dupa o secventa introductiva despre care am aflat doar la conferinta de presa ca ar figura un cosmar, cu Ceausescu intr-o „vizita de lucru grotesca“, intr-o incapere (!) in care sint adunate unele dintre personajele filmului, ne mutam, fara nici o avertizare in punctuatie, in alte interioare, ale casei de periferie din 1989 a celor doua personaje principale: adolescenta Eva si fratele ei mai mic Lalalilu. incadraturile nu atesta o abilitate deosebita in a surprinde firescul replicilor anodine, despre dintele de lapte care tocmai ii cade mezinului, dar si despre fixatiile precoce ale acestuia, curios a sti daca si Ceausescu a avut dinti de lapte. Realizatorul nu mizeaza nici in continuare pe elaborarea cadrului sau fluenta secventelor, la trecerea catre momentele din scoala, cind nici interstitiile comprimat-expediate de pe strada sau din autobuz nu ne ofera momente de respiro. Dupa cum nu ne vom dumiri minimal cum e cu vecinatatile casei filmate la fata locului, in cartierul Colentina.

Nu prea deducem in care si in a cui curte se serbeaza la un moment dat un botez, iar daca noi personaje intra in actiune si formeaza cuplurile cu pricina (Alexandru, fiul securistului de peste gard, coleg si prim prieten virtual al Evei, apoi Andrei, fiu al disidentului mutat fortat in vecinatate, al doilea coleg-prieten virtual al eroinei), acestea sint in primele secvente strict indicative, incongruente. Intempestiva e si parodierea domestica a lui Ceausescu, de catre tatal Evei si al lui Lalalilu (in care-l vom recunoaste intr-un tirziu, intr-o secventa urmatoare, pe actorul Mircea Diaconu), care imita chinuit ticurile verbale si gestice ale dictatorului.

Jocul absurd-fabulos de-a calatoria pe mapamond, intr-un autobuz stricat, cind intra pe rol foarte buna muzica de fond originala a lui Alexander Balanescu, mutarea fortata in vecinatatea