Nu pot trece peste momenul saptaminii trecute, cind, pe 14 septembrie, Horia Bernea ar fi implinit 64 de ani, fara sa ma gindesc la personalitatea sa, la creatia sa picturala, la ce inseamna toate acestea pentru memoria noastra culturala.

La expozitia avuta in 1994 la Galeria Catacomba, Horia Bernea imi vorbea despre intentia de a rezuma problemele creatiei sale intr-o expozitie numita Lumini si ziduri. Evenimentul nu a mai avut loc, dar ne-a ramas un reper, o sinteza a modului in care artistul isi definea creatia.

Acest traseu dintre „gradina“ si „iconostas“, dintre spatiul real si cel spiritual, dezvoltat pe parcursul celor aproximativ patruzeci de ani de creatie, a lasat o urma importanta in pictura romaneasca a sfirsitului de secol XX.

La sase ani de la disparitia lui Horia Bernea, ne propunem sa privim, cu mai mare limpezime, traseele picturalitatii sale, iar din acest punct de vedere, pentru cercetator, Horia Bernea este artistul care ofera intr-un mod ideal coerenta discursului sau. Gratie tatalui, filozoful Ernest Bernea, s-au pastrat sute de desene, incepind de la virsta de patru-cinci ani, pina la momentul debutului sau, etape aproape imposibil de cunoscut la marea majoritate a artistilor. Concluzia trasa dupa organizarea expozitiei in care am prezentat aceste desene la Galeria Sabina &Jean Negulescu, in anul 2003, a fost surprinzatoare. Pe de o parte, am putut constata un dezvoltat simt plastic la copilul de numai citiva ani, care se folosea de desen ca de un adevarat limbaj, iar pe de alta parte, putem vorbi acum despre coerenta discursului pictural, regasind in intuitiile copilariei marile teme, preocuparile de mai tirziu. Daca era de asteptat ca, in anii copilariei, petrecuta la Poiana Marului, linga Brasov, interesul sau sa se indrepte catre natura si mai putin spre oameni, la maturitate acest lucru devine o optiune clara. @N_