Marele baubau al Mostrei: organizarea; toţi spun că a fost (mult) mai bună ca anul trecut - primul, din mandatul de director al lui Marco Müller (critic de film, ex-directorul festivalului de la Locarno). Eu nu pot să compar decît cu celelalte trei ediţii la care am participat: sub directoratul lui Alberto Barbera (critic şi el), Mostra era parcă mai obraznică, mai "transgresivă", iar organizarea - o catastrofă; sub Moritz de Hadeln (ex-directorul de la Berlin, tot critic), programul a fost mai cuminte, iar organizarea ceva mai puţin catastrofală. La ediţia 62, măcar filmele (mai puţine ca anul trecut!) au început, cît de cît, la ora anunţată. Dar stafful festivalului este în continuare (doar sîntem în Italia, nu?) cronic de zăpăcit: pierde fotografiile, rătăceşte emailurile, îţi cere de zece ori aceleaşi date! OK, calm: să luăm partea bună a lucrurilor - filmele. La Veneţia 62 s-au văzut filme bune. Şi multe. Multe filme bune. Întrebare sîcîitoare: să fi devenit Veneţia "mai tare" decît Cannes-ul? Poate că nu. Încă nu. Mîine, cine ştie?
Palmaresul
Măcar o dată, am fost pus în situaţia de a cîrti mai puţin. Juriul condus de scenograful Dante Ferretti (care a lucrat cu Fellini şi Pasolini; suficient, nu?) a făcut treabă bună. Adică, bună în proporţie de 68,3%: Leul de argint (= premiul de regie) s-a dus în Franţa, la Philippe Garrel şi al său Les amants réguliers. Pe care nu l-am văzut, căci - se pare - nu era "cu amanţi" şi nici "cu regulări", ci "cu Mai '68". Or, 3 ore despre Mai '68 mi se pare prea mult! Dacă era un scurtmetraj... Hai, treacă, şi un mediumetraj... Dar trei ore!? (În condiţiile în care media filmelor prezentate în competiţie a fost de 2 ore şi jumătate...) Gurile rele (aici: bune) zic că premiul pentru Garrel a fost smuls la insistenţele unui comando format din franţuzoaica Claire Denis (cineastă sinistră), neamţul Edgar Reitz (re:
