În afară de megalomania care-i gîdilă pe edilii Capitalei şi pe cîte un arhitect ambiţios, Piaţa are două probleme majore: una, că are nevoie de un mare parking subteran, şi cealaltă, că s-a format anarhic, prin intervenţii rupte de context. Cît priveşte prima problemă, nu-mi îngădui, ca nespecialist, decît sugestii. De ce nu s-ar excava sub carosabil în spatele Muzeului de Artă, în zona dintre Sala Mică şi Sala Palatului, unde oricum sînt parcate zeci de maşini? Sau chiar, oricît ar fi de îndrăzneaţă propunerea - de costuri să nu mai vorbim -, demolarea Sălii Palatului, locul congreselor de aplaudaci ai partidului, ar înlătura o clădire mătăhăloasă şi urîtă, dînd astfel cîmp liber pentru cîştigătorii unui concurs de arhitectură.

Despre cum s-a înjghebat Piaţa, înregistrînd pe rînd transformările istorice prin care au trecut Bucureştii, ar fi mai multe de spus. Cel mai vechi dintre monumentele care străjuiesc acest spaţiu întins ca o palmă deschisă este biserica pe care Iordache Creţulescu a înălţat-o în 1722, cînd situaţia politică începuse să se stabilizeze, după tragedia în care pierise socrul său Brâncoveanu, iar osemintele aceluia fuseseră aduse să se odihnească sub o piatră fără nume la Sf. Gheorghe. Din hanul vecin n-a mai rămas nici urmă, fiind sacrificat în 1938, pentru a extinde curtea Palatului Regal, operaţie care a suprimat şi strada Sfîntul Ionică, cu amintirile ei sindicaliste, şi casa colonelului D. Creţulescu, unde s-au adunat la 11 februarie 1866 conspiratorii ce aveau să dea buzna în dormitorul lui Cuza. Biserica, o splendoare de veche artă românească, a fost restaurată de arhitectul Ştefan Balş, iar blocul de alături, cu librăriile de la parter şi cu birourile Securităţii în creştet, este una din operele lui G.M. Cantacuzino. Nu pot să nu-mi aduc aminte că amîndoi aceşti boieri ai planşetei au suferit ani de zile în închisorile comunist