Omul, se ştie, este la origine o vietate marină. De aceea, poate, rămân sclavul croazierelor pe apă. Iar o plimbare pe Sena, înfăşurat în razele toride ale soarelui, nu poate isca decât o dublă promisiune: 1) aceea de temut, fără îndoială, de a contracta o insolaţie; 2) de a descoperi o lume. E vorba de lumea ce recunoaşte Sena drept personajul ei axial. Fluviul care strânge în valurile lui memoria Parisului. Apa care, spre deosebire de oraşul ce-l înjumătăţeşte, emite pretenţia de a fi simbolul identităţii: întotdeauna comparabilă cu ea însăşi.

Năravul, ca de altfel şi limitele noastre, ne fac să trăim pe uscat. Este motivul pentru care, probabil, fiind pe apă, îmi place să privesc malurile, acceptând incitaţia de a mă întreba cât balamuc vituperant şi câtă sărbătoare tihnită sălăşluieşte dincolo de limanuri. De pe Sena, Parisul pare un roman pe care îl frunzăresc în speranţa că, dacă nu am cum să-i surprind esenţialul, pot măcar să-l zăresc. Un roman ca un studiu franc şi îndrăzneţ al inimii unei metropole ce a dezvoltat atâtea epopei subiective şi a formulat atâtea cereri de îngăduinţă pentru întreg cortegiul de neajunsuri şi deversări, de devotament şi meschinărie, de dragoste şi ură, de generozitate şi rea-credinţă, de admiraţie şi netrebnicie.

Visăm să zburăm. Şi uneori chiar o facem. Iar zborul nostru e ca un fel de poartă prin care evadăm din realitate pentru a pătrunde într-o lume neexplorată, ce seamănă a vis. Uneori e mai uşor să ajungi la această poartă lunecând pe firul unei ape. Am încercat şi eu cu un fel de pachebot gargantualic, doldora de chinezi (mici la stat, dar mari la sfaturi limbute), descinzând în pragul nu al unei singure porţi, ci al tuturor acelora prin care Rive Droite şi Rive Gauche îşi întind tentaculele într-o suită a îngemănărilor şi a clivajelor, aidoma unui dans de apariţii şi dispariţii implacabile. O croa