E prima referinţă care m-a trimis la Oriana Fallaci. Era titlul unei nuvele de Adrian Rogoz din "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice". Autorul o diviniza pe ziarista italiană, drept care i-am căutat cărţile. În româneşte se tradusese doar Dacă moare soarele. O carte puternică şi senzuală, Oriana mişcîndu-se cu graţie şi inteligenţă felină printre astronauţii de la Cape Canaveral, elevi îndrăgostiţi de profesoara care nu-i bagă-n seamă. Dar care-i întreabă obsesiv cine sînt ei, cine e Dumnezeu, ce caută pe lună, de ce tocmai ei? Părea niţel altceva decît Brunea-Fox! În mijlocul unui interviu aparent calm cu Henry Kissinger (puternicul, voluminosul şi afemeiatul secretar de stat), chiar în timpul războiului din Vietnam, Oriana l-a executat brusc: "Să vorbim şi despre război. Sînteţi cumva pacifist?". Indiferent cine era în faţa ei, şefi de stat sau lideri religioşi, interviul lua întotdeauna forma unui portret de autor. De multe ori al interlocutorului (Khomeini, Castro, Neil Armstrong, Duvalier, Fellini), dar întotdeauna al ei înseşi: "orice interviu mă reprezintă întîi pe mine, cu ideile mele, cu temerile mele, cu temperamentul meu şi toate astea mă fac să pun întrebări". I s-a reproşat adesea că nu e ziaristă, ci mai degrabă o activistă a partidului condus de Robin Hood.

Din 1958 pînă în 1976 a publicat eseuri, romane, interviuri. Despre Hollywood, NASA, avort sau rasism, dar, cumva, de fiecare dată, subiectele, care oricum au viaţa lor, se răsturnau în albia fierbinte a uneia şi aceleiaşi teme: moartea. Moartea nemachiată, inevitabilă şi totuşi absurdă. Lipsită de fanfară sau onoruri. O moarte cu care convieţuise din copilărie, cînd intrase la Florenţa în mişcarea antifascistă, alături de tatăl său, politician liberal. În 1967 politica a reapărut în faţa ei, de data asta sub chipul marcat funest al unui insurgent grec. Alekos Panagoulis era un c