Ne vom regăsi normalitatea abia atunci cînd abordarea pozitivă a cotidianului va depăşi complexele totalitare. În ultimele decenii, integritatea publică a fost mutilată de cultul personalităţii. Am trăit sub un potop de laude groteşti, ieşite din minţi bolnave de frică. Doar astfel se justifică repulsia noastră faţă de tot ce poate fi prezentat ca "bun". Acum, am trecut de la răul absolut (închipuit ca bine absolut), la binele relativ, perceput ca rău endemic. Dereglarea totală a lăsat loc unei disfuncţii inerente. Numai că, prin acumulare, lipsa discernămîntului generează un contract social la fel de pervers precum acela din vremea maniheismului bolşevic. Foarte multe progrese s-ar fi putut realiza, în ultimii ani, dacă n-am fi eşuat în logica insatisfacţiei preventive, dacă n-am fi "suflat şi în iaurt", atunci cînd mulţumirea punctuală trezea în noi groaza de a ne întoarce la mulţumirea obligatorie.

Fragilizaţi de dictatură, am interpretat democraţia în termenii exceselor care, de fapt, o periclitează. Este democraţia unicul regim politic perfectibil? Desigur. Noi am împins însă autocritica pînă la descurajare colectivă şi masochism naţional. Acestei trăsături de caracter i s-a adăugat influenţa crescîndă a relativismului postmodern, bazat pe convingerea că binele şi răul nu sînt decît opinii individuale, la fel de îndreptăţite, chiar dacă echivalarea lor produce aplatizarea valorilor şi neputinţa de a promova un adevărat proiect de societate. Programul relativist ilustrează reciclarea soft a egalitarismului marxist-leninist şi merită, prin urmare, indignarea oricărei conştiinţe liberale.

Fireşte că nu subestimez, în context, funcţia corectivă a presei libere. Paradoxul e că ea se diminuează prin inflaţie. Dacă media nu reliefează şi exemplele de urmat, efortul lor pretins modelator se preface într-o cacofonie inoperantă. Din păcate, cultura marketin