Vorbind despre palaria-de-fotografiat a lui de Neck si despre convingerea unora precum Lazlo Moholy-Nagy, conform careia fotografia si cinematograful ne vor face in sfarsit sa vedem cu adevarat, spuneam ca proteza pe care si-a implantat-o omul modern nu l-a dus in imparatia adevarului, caci adevarul nostru de oameni nu este "adevarul optic".
Un mare fizician al secolului trecut spunea ca, de fiecare data cand se asaza la birou sa lucreze, i se intampla ceva ciudat: desi mintea lui stie foarte bine ca tablia biroului este o aglomeratie de atomi in miscare browniana si ca, prin urmare, "masivitatea" ei este o simpla iluzie, coatele i se asaza pe ea fara nici cea mai mica teama ca ar strapunge-o sau ca ar fi inghitite de si antrenate in pomenita nebuloasa de atomi. Lumea stiuta nu este acelasi lucru cu lumea traita.
Adevarul mintii nu este si adevarul coatelor, iar daca acestea din urma
s-ar lua dupa ce le spune mintea, ar fi cuprinse de teama si ar trai orice indepartare de corp drept o aventura dintre cele mai periculoase. Adevarul optic al aparatului de fotografiat nu este si adevarul ochiului, iar daca acesta din urma s-ar lua dupa ce ii spune primul, daca, asadar, privirea noastra s-ar "curati" de subiectivitate, ne-ar expune celor mai mari pericole: daca in cutare cadru din montajul lui Muybridge nici una din copitele lui Dasy nu intra in contact cu pamantul, daca "adevarul optic" este un cal imobil suspendat intre cer si pamant, aparatul de fotografiat nu ne face sa vedem galopul lui Dasy si nu ne avertizeaza sa nu-i stam in cale.
Lumea "adevarata optic" oferita de fotografie este o lume moarta. O lume in care sagetile nu parasesc in veci arcul pe care-l incordam, o lume in care caii sunt fie suspendati, fie pe pamant, dar niciodata in galop. O lume de poze, de atitudini impuse, nefiresti. Sa ne amintim de genialul autoportret al lui Bayar
